Acest episod al confesiunilor Ameliei Pavel ofera imaginea unui puzzle – franturi de trecut relatate de cele mai multe ori cu nostalgie. Sunt momente care nu intotdeauna au o legatura coerenta intre ele, dar care tocmai pentru acest motiv reusesc sa creioneze tabloul plin de culoare al unor ani cruciali: ultimii inainte de razboi, primii dupa instaurarea comunismului. (Marcela Gheorghiu)
Modul de a interpreta istoria se schimba. Toata lumea este de acord astazi ca, dupa incheierea primului razboi mondial, conditiile impuse germanilor au fost absolut bestiale si ca, din pricina acestei interpretari eronate a victoriei s-a nascut Hitler. Acest lucru nu il recunosc doar istoricii de dreapta. O recunoaste si Elias Canetti, care era evreu, in cartea “Masele si puterea” (pe care, de altfel, am si tradus-o in romaneste). Canetti spune limpede acolo ca specificul poporului german a fost o mare mandrie militara, accentuata in special de pe la mijlocul secolului 19 incoace. Grozaviile inimaginabile petrecute in timpul celui de al doilea razboi mondial se vad altfel astazi, de la o distanta de 60 de ani. Au murit atunci cincizeci de milioane de oameni si acestia nu erau toti victime ale nazismului: un numar impresionant sunt victimele stalinismului. Exista istorici care au acces la arhive si care incep sa gandeasca altfel lucrurile. Istoria va trebui scrisa si rescrisa mereu…
Cand ma nasteam eu, tata pleca pe frontul primului razboi mondial. L-am apucat si pe strabunicul meu care a trait foarte mult (ultima oara cand l-am vazut aveam 18 ani). Era o figura nemaipomenita. Originar din Botosani, descendent al unei familii care cu doua generatii in urma venise din Viena si se stabilise in Moldova. Asa se explica faptul ca avea o biblioteca germana fantastica si ca vorbea impecabil limba lui Goethe. Imi amintesc, de pilda, ca bunica era abonata numai la ziare germane. Mama a venit pe lume la Piatra Neamt, fiindca acolo s-a intamplat sa nasca bunica. Asadar, din partea mamei ma trag dintr-o familie burgheza mijlocie, bine situata. La un moment dat, bunicul a facut o depresie psihica foarte puternica, drept care a fost internat la Sibiu, unde a si a murit. Bunica a ramas vaduva, cu patru copii. Tata facea parte dintr-o familie cu 14 copii. Dintre ei, unul singur a murit, in Elvetia, in timpul faimoasei epidemii de gripa din timpul primului razboi. Despre moartea lui, bunica (mama tatei) nu a aflat niciodata. Ani si ani de zile i s-au trimis scisori ca si cand ar fi venit din partea lui. A ramas insa cu doi baieti si 11 fete – niste matusi una mai caraghioasa decat alta – toti de clasa mijlocie, unii mai bine situati, altii mai modest. Sigur ca, intr-o familie cu atatia copii, tatal meu nu a putut urma decat o scoala comerciala, dar, avand aceeasi educatie de tip german, mi-a lasat la plecarea din tara o biblioteca impresionanta. A fost abonat la cele mai pretioase dictionare franceze si germane. Biblioteca asta m-a ajutat foarte mult, fiindca la liceul Regina Maria, pe care l-am urmat eu (a fost desfiintat de mult) nu se invata germana. Parintii mei aveau posibilitatea sa calatoreasca destul de mult. Cand se intorceau imi aduceau carti, albume, cataloage de arta, dictionare. Aveam si patefon cu muzica foarte buna, care rasuna la petrecerile pe care le dadeau parintii mei. Ce petreceri! Se numeau “surprise parties”. Prietenii parintilor mei sunau la usa si deodata intrau zece – douasprezece perechi, fiecare cu bunatati pe care le pregatise pentru acea petrecere surpriza. Intotdeauna insa distractia era insotita si de un program artistic. Adica erau adusI cate un cantaret, o cantareata sau un pianist. O data, nu am sa uit seara aceea, a fost invitat un ventriloc. A fost ceva extraordinar. Sigur ca noua nu ni se dadea voie sa participam, fiindca eram mici – eu, de pilda, aveam vreo sapte, opt ani -, dar fiind vorba de o casa la parter (astazi nici cartierul, nici strada Sfintii Apostoli, nici casa nu mai exista), nu era greu sa stii ce se intampla, chiar daca nu participai…
Eram in scoala primara pe vremea aceea, sau poate chiar mai mica, umblam prin casa cu un sortulet in fata si povesteam tot felul de lucruri, inventam tot felul de povesti si, la un moment dat, ii spuneam mamei: “Sunt fericita si nu stiu de ce”. Iar mama imi raspundea: “Esti fericita pentru ca traiesti”…
Anii aceia au trecut repede. In Institutul de Istoria si Teoria Artei am intrat la sfarsitul anului 1953. Asa cum spuneam in episodul trecut, Nicu Steinhardt a vorbit pentru mine cu profesorul Oprescu. Institutul, pe vremea aceea era o colectie de dosare catastrofale. Multi au fost arestati. Au avut loc celebrele procese ale lui Steinhardt, Noica s.a.m.d. Traiam cu totii momente de teroare maxima. Eu insa m-am bucurat foarte mult ca m-am putut angaja, chiar daca la inceput nu la Sectia de arta, ci la Sectia de muzica. Imediat insa, m-au facut secretar stiintific la o revista a institutului. Pe statul de plata eram trecuta documentarist cu un salariu mic, motiv pentru care si astazi trag de pe urma acestui lucru: pensia mea este foarte mica, 1.700.000 lei. La scurt timp, Oprescu m-a mutat la Sectia de arta plastica. Acolo l-am intalnit pe Ion Frunzetti, cu care fusesem colega de facultate. In timpul studentiei mele, el era legionar cu camasa verde. Totusi eram prieteni. Prin anii ’32 problema tolerantei se punea cu totul altfel: la reuniunile studentesti veneau Mircea Eliade – tip foarte monden -, care era de dreapta; Petru Comarnescu, prin excelenta de stanga; Mihail Polihroniade, legionar suta%; Bellu Zilberg – comunist fanatic si periculos; Sandu Tudor – ortodoxist efervescent. Mai veneau Ionel Jianu, evreul, si Marcel Avramescu, o figura paradoxala, la care as vrea sa ma opresc putin. Pe vremea seratelor noastre dansante, Avramescu era evreu. Mai tarziu a trecut la crestinism, apoi a fost hirotonisit preot, si-a lasat nevasta cu cinci copii, si s-a insurat cu o actrita. Nu s-a raspopit, dar a primit, drept pedeapsa, un post la Jimbolia. Actrita – a doua sotie a lui Marcel – a murit. Dupa ani, fiica lui, pictorita Mariana Macri l-a luat la ea. El nu mai traieste, dar imi amintesc cum ma duceam la ea, Marcel era foarte bolnav, nu mai iesea din casa, si asculta Europa Libera, dovedind o luciditate politica extraordinara. Avramescu fusese o figura si, cu toate ca era bolnav si neputincios, mie imi era totusi frica de el. Era periculos. Chiar si acum ma tem de el, desi e mort. Vreau sa-l laud pentru ca imi e frica… Vedeti, asadar, cum intre intelectualii studentiei noastre nu existau dezbinari pe motive politice. Un cerc de prieteni mai pestrit decat cel pe care tocmai il evoc nu cred sa fi existat. Vremurile nu erau usoare de loc. Traiam in plina epoca legionara. Camasile verzi existau, defilau. Sigur ca mai apoi au inceput crimele si toate atentatele care Ie-au conferit o groaznica notorietate. Cu toate acestea, in perioada respectiva, evreii traiau foarte bine in Romania. Imi amintesc de Aristide Blanc, Max Auschnitt, E. Bercovici – mare colectionar de arta -, mai erau Grunberg Ruleta (ii spuneau asa dupa magazinul care mai exista si astazi, in Piata Sfantul Gheorghe, vizavi de magazinul Cocor, o cladire ingusta, foarte deteriorata, stil arte nouveau, care ar trebui urgent restaurata). Pe langa acestia mai erau Berca, Mihail Sebastian… In sfarsit, e limpede ca erau foarte multi evrei la noi pe vremea aceea. Daca inainte de ’44 tineretea si bucuria de a trai au facut ca intelectualii sa fie atat de toleranti unii cu altii, dupa 1945 sI, mai ales dupa 1950, chiar daca nu ne-am mai iubit si respectat ca inainte de razboi, am incercat sa fim solidari unii cu altii. Cred ca si aceasta atitudine izvora dintr-o frumoasa educatie bazata pe speranta, optimism si datorie, de fapt, datoria de a trai!
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Ziarul de Duminică
"Esti fericita pentru ca traiesti" (II
Acest episod al confesiunilor Ameliei Pavel ofera imaginea unui puzzle - franturi de trecut relatate de cele mai multe ori cu nostalgie. Sunt momente care nu intotdeauna au o legatura coerenta intre ele, dar care tocmai pentru acest motiv reusesc sa creioneze tabloul plin de culoare al unor ani cruciali: ultimii inainte de razboi, primii dupa instaurarea comunismului