"Franta adorata"

“Zice mama, zice tata, zice Franta adorata!”. Strigatura aceasta, ce se auzea pe la Mosii de odinioara, marturisea o iubire naiva pentru tara indepartata privita drept “sora cea mare a Romaniei”. Poate tot dintr-o asemenea veche afectiune admirativa venea si o alta exclamatie, nu mai putin interesata, de targ popular, precum aceea a florareselor-tiganci care te indemnau sa le cumperi trandafirii pentru frumoasa ce-ti sta alaturi, cu: “Sa-ti traiasca frantuzoaica!” (sau mai corect: “Sa-ti traiasca frantozoaica!”).
Iubirea pentru Franta, in tara Romaneasca, este veche. Ea vine “de la pasopt” si poate inca mai de departe. N-am vazut nicaieri in Franta, cum vedeam inca in copilarie prin casele batrane din orasele, ba chiar si din satele romanesti, litografii pe pereti infatisandu-l pe imparatul Napoleon al III-lea cu barbisonul sau “imperial” si mustata rasucita in furculita. Un atare devotament exprima recunostinta pentru un protector (real sau inchipuit, ce conteaza/). A fost apoi primul razboi mondial incheiat victorios alaturi de Franta si consacrarea Romaniei Mari prin tratatul de la Versailles-Trianon.
In Clujul copilariei mele adoram Franta ideala, o Franta cunoscuta doar din carti, din imagini, taram privilegiat, glorios, al reveriilor mele. In acei ani de dinainte de izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, Franta “clasicilor”, a triumfurilor napoleoniene si a unei limbi fastuoase imi provoca o fervoare continua bine tainuita, exaltari secrete. Dar nu numai paginile lui Racine sau Pascal – peste care, plecat in serile intotdeauna prea scurte, traiam iluminarile Verbului -, nu numai epopeile eroice, de la cele ale unui ev mediu legendar, cavaleresc, incheiat prin triumful si jertfa Jeannei d’Arc (ale carei peripetii incununate cu nimbul sfinteniei ma vrajisera urmarindu-le in superbele tomuri ilustrate imprumutate de Henri Michel, dascalul meu de franceza) pana la aventura napoleoniana cu bogata si sangeroasa ei recolta de lauri, nu numai aceste ilustre surse livresti intretineau ardoarea cultului meu pentru Franta visata cu juvenila intensitate.
Mirosul cartilor din biblioteca Institutului francez din Cluj, fardul doamnei RenA©e, bibliotecarea, mica rozeta rosie a Legiunii de Onoare de la butoniera profesorului Michel, bascul parintelui conte Barral, superiorul Asumptionistilor, erau doar cateva surse de senzatii delicioase, de unde se alimenta, niciodata satula, fervoarea mea pentru indepartatul eden francez, pe care inca, pe vremea aceea a copilariei si adolescentei mele, nu calcasem.
Din ce se nutreste dragostea pentru o tara departata la cei carora poate niciodata nu li se va fi dat sa calce pe pamantul ei? De ce au fost atat de multi romani sedusi de farmecele unui taram pe care n-au pasit dar de unde le veneau semne numeroase interpretate toate drept chemari, in timp ce tot atat de multi romani, daca nu si mai multi refuzau cu inversunare seductia unei tari pentru care o intreaga propaganda de partid si de stat s-a straduit ani si decenii de-a randul sa atraga simpatia, admiratia, recunostinta? Nu se poate iubi cu sila. Patria socialismului triumfator, Uniunea Sovietica, a fost detestata cordial de milioane de romani, chiar si de aceia care i se inchinau oficial in partidul din care faceau parte.
Proiectam intr-o tara valorile pe care le pretuim, sperantele, visurile noastre. Sau, dimpotriva, repulsiile noastre. Aveam cincisprezece ani cand, in intunericul unei sali de cinema din Cluj, mi-am plans lacrimile cele mai amare la vederea trupelor germane marsaluind victorioase pe sub Arcul de Triumf si pe Champs-ElysA©es pustii, si mai ales pe Hitler contempland de la TrocadA©ro Parisul la picioarele sale.
Fervoarea noastra, a celor ce pretuiam limba, literele, libertatile Frantei, a cunoscut o sincopa atunci cand, inchisi in “lagarul socialist”, am primit din partea unor intelectuali de frunte francezi (printre care indeosebi Sartre), in locul mesajelor de incurajare asteptate, semnele aderarii lor la ideologia, la propaganda, la partidul care ne oprima. Dar acei reprezentanti ai unei intelighentii pariziene ce tradau chiar valorile Frantei s-au stins cand n-au facut mea culpa, lasandu-ne si pe noi sa ne intoarcem la iubirile noastre dintai.  
Francezii ne-au iubit si ei pe noi, romanii, atunci cand vedeau in noi pe aliatii lor care le sareau in ajutor in momentele grele de la Verdun, cand in zile mai calme, mai dispuse divertismentului priveau tara noastra drept tara Elvirei Popesco, pentru ca, mai apoi, in decembrie 1989, sa se inflacareze de-a dreptul pentru noi – ce e drept, doar pentru putina vreme, din pricina noastra. Cum sa ne iubeasca azi, cand dinamicul ministru de interne Nicolas Sarkozy, excedat de atacurile nedrepte ale opozitiei din Adunarea Nationala, trebuie sa-i riposteze unui deputat-primar socialist: “Ma criticati pentru masurile pe care vreau sa le iau, dar mi-ati multumit cand v-am scapat de clandestinii romani care tulburau linistea din orasul d-voastra!”.
Scriu aceste randuri cu melancolie, mahnire si nostalgie dupa afectiunile ce se risipesc in negurile vremii privind o demonstratie ce se petrece doar in Franta. Aici se mai serbeaza inca – fie si numai printr-o parada prezidentiala la Arcul de Triumf, unde zace eroul necunoscut – armistitiul de la 11 noiembrie 1918, prin care se incheia primul dezastru european.
Nisa, noiembrie 2002

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar