“Forta hugoliana, suflu whitmanian, debit de Niagara lexicala, dialectica de uragan, (…) prapastie crescuta in sus” (L. Ulici), Adrian Paunescu este “o expresie tipica a ceea ce eu as numi spiritul macedonskian al literaturii actuale, acel spirit, adica, al contrastelor, unire de sublim si grotesc, de tragedie si farsa” (E. Simion), “si omul si opera traiesc din gestul spectaculos, ostentativ si incomod” (N. Manolescu).
Daca ne rezumam la aceste fragmentare consideratii critice, stralucitoare si sugestive, vom constata ca ele disting o voce poetica puternica si singulara, dar inca nu o situeaza. Ce trebuie facut pentru a pregati terenul unei bune situari a ei? In primul rand, poetul trebuie citit bine, fara prejudecati, cu o rabdare de sfant, de la un capat la altul. Opera sa este covarsitoare ca volum, dar directiile ei fundamentale se reveleaza cu mare usurinta.
Prim-planul apartine poeziei angajate, militante. In ordinea acestei specii poetice, privind din perspectiva global europeana, Adrian Paunescu nu ne este contemporan. In literaturile occidentale “de mare format”, aceasta specie de poezie nu mai este cultivata de cel putin 100-150 de ani. Ea a continuat sa fie actuala in tarile din Est si la noi pana tarziu, in a doua jumatate a secolului XX, doar datorita faptului ca regimurile comuniste – ele insele defazate istoric – o legitimau printre agregatele lor ideologice predilecte. In ciuda draparilor, de cele mai multe ori fastuoase, in tente incendiare, cu tot arsenalul de tehnici persuasive puse de autor in joc, aceasta e partea cea mai inconsistenta a intregii (super) productii poetice paunesciene.
Dintre celelalte directii ale creatiei de care vorbim, una cu adevarat memorabila si inconfundabila include poezia de dragoste, poezia de stare, in care atitudinea, actiunea, manifestul cedeaza in fata simplitatii si a maretiei funciare a conditiei umane, in fata contemplatiei, a melancoliei si irepresibilei duiosii. Aici intra cele mai frumoase “arte poetice” ale autorului, aici intalnim piesele sale “bacoviene” de neuitat, in sfarsit, aici miza este enorma, pe viata si pe moarte, aici se fac auzite, cu tunet prelung, ecourile sfasierii tragice – autentice sau jucate, nu vom sti niciodata – a fiintei unui mare poet.
Din aceasta zona am selectat si poemul “Tacere”. Sa luam nota de arta rara a poetului de “a pune in abis” si de-a intoarce pe toate fetele o tema de o asemenea anvergura metafizica. Putini autori au aceasta insusire de a rasuci un diamant mental pana cand, sponsorizat generos de lumina unui gand, isi revarsa asupra noastra toate splendorile. Numele acestei insusiri e talentul, unul nativ, in cazul de fata. Restul e “Tacere”.
Tacerea
Adrian Paunescu
E pentru noi o limba de unire,
Se-nvata greu si e o limba grea,
E-un grai numit tacere absoluta
Tacerea mea langa tacerea ta.
Hai sa tacem in nici o alta limba,
Hai sa tacem, iubindu-ne, si-atat,
Oricare verb l-as indrepta spre tine,
In orice limba-ar fi, tot e urat.
Si orice nume-mi murdareste gura,
De nu-l mai pot rosti nici pe al tau,
Parerile de bine sunt tacere,
Tacere sunt parerile de rau.
Si e bolnava lumea de cuvinte,
Sta lumea in cuvinte ca-n spital,
As invata aceasta terapie,
Tacerile ca leac universal.
In limba ta, ce vorbe-ti pot eu spune?
In limba mea, sunt obosit deja,
De dragul tau concediez orchestra,
Eu insumi sclav intru tacerea mea.
Nu s-a nascut un grai sa te cuprinda,
Cuvintele asa sarace sunt,
Precum in Biblie nu-ncape cerul,
Tu nu poti fi a nici unui cuvant.
Si ca un comandant cu mari armate
Acum, cand inteleg ca poti sa pieri,
Pun tunurile mele sa te bata
Cu douazeci si una de taceri.
N-aud nimic, nu spun nimic, sunt gata
Sa te invat ce-nseamna c-am tacut
In fata ta, tacerea mea se-nchina
Cu disperarea unui surdo-mut.