“Elementul timp nu conteaza la primul contact cu o pictura – scrie Nabokov la inceputul Cursurilor sale de literatura (pag. 3). Citind o carte, trebuie sa ne alocam timp, pentru a ne obisnui cu ea. Nu avem un organ fizic (asa cum avem ochiul cand privim o pictura) care sa-si asume rolul de a privi intregul spre a putea savura apoi detaliile. Dar la a doua, a treia sau a patra citire a unei carti ne comportam cu ea in acelasi fel ca si cu o pictura.”
De fapt, Nabokov nu face aici decat sa reia – ad usum delphini – teoria artelor “succesiunii” si “simultaneitatii”, lansata de Lessing in Laokoon (sec. XVIII); dar ii aduce – totusi – aceasta completare, neasteptata si surprinzatoare, potrivit careia, “la a doua, a treia sau a patra citire a unei carti”, am putea avea parte de acelasi tip de cunoastere ca si in cazul unei picturi… Nu este singurul pasaj in care Nabokov se refera la Lessing (fara a-l numi!); spre sfarsitul Cursurilor… (la paginile 304-305), el revine la ideea “simultaneitatii” Literaturii, numai ca – de data asta – din perspectiva celui care scrie, nu a celui care citeste: “Paginile sunt inca goale, dar exista un sentiment miraculos, ca si cum cuvintele sunt deja acolo, scrise cu cerneala invizibila si cerand vehement sa devina vizibile. Ai putea, daca vrei, sa dezvolti orice parte a tabloului, pentru ca ideea secventei nu exista cu adevarat din punct de vedere al autorului. Secventa apare numai deoarece cuvintele trebuie scrise unul dupa altul pe pagini consecutive, tot asa cum mintea cititorului trebuie sa aiba timp sa treaca prin carte, macar prima data cand o citeste. (?) Timpul si secventa nu pot exista in mintea autorului pentru ca nu exista un element timp si un element spatiu care sa controleze viziunea initiala. Daca mintea ar fi construita cu linii optionale, si daca o carte ar putea fi citita in acelasi fel in care o pictura este receptata de ochi, adica fara inconvenientul de a trebui sa parcurgi un text de la stanga la dreapta si fara absurditatea inceputurilor si sfarsiturilor, acesta ar fi modul ideal de apreciere a unui roman, si astfel l-a vazut autorul in momentul conceptiei sale.”
Ca si Literatura, Cinematograful este o “arta a succesiunii”, care nu poate fi privit asemeni unui tablou. Numai ca, atunci cand Godard insista – in Histoire(s) du cinema – asupra “gandirii care formeaza/formei care gandeste” (definitia/chiasm a Cinematografului, selon JLG), “imaginea” care ne vine in minte este aceea a lui Sir Alfred Hitchcock, stand confortabil in fotoliu si explicandu-i lui Francois Truffaut cum sta treaba cu filmele sale, intr-una din zilele de dupa 14 august 1962, cand cei doi si-au inceput cartea-conversatie… Este o imagine, nu-i asa, emblematica; este, de fapt, “doar” o imagine – dar o imagine justa! Vorbind, cei doi deseneaza – pe deasupra capetelor lor – franturi ale unui Film (definitiv) in care “tulburarea morala”, estetica, formele-care-gandesc si celelalte poate fi vazut ca un vertij instantaneu. Caci e de notorietate faptul – iar daca nu, cartea de convorbiri cu Hitchcock, “Hitchbook”-ul, o spune clar – ca “maestrul suspansului” nu lasa nici un loc “surprizei”, atunci cand isi punea filmele pe pelicula: de la storyboard la jocul actorilor, totul era gandit in cele mai mici detalii. Ceea ce inseamna ca, pentru Sir Alfred, un film era deja terminat atunci cand maestrul se ducea pe platoul de filmare, singurul lucru care ramanea de facut era punerea “imaginii” in “conserva”. “Succesiunea” nu era decat procesul (firesc) al reprezentarii unei imagini instantanee – aceea a Filmului. Altfel spus: poetica (necesarmente simultana) trebuie captata printr-o poietica (fatalmente succesiva). Daca exista o “morala” hitchcockiana – una la care si marele sau fan, Godard, dar si Nabokov, sa subscrie -, aceasta nu ar putea fi decat: Forma vincit omnia! Forma este raspunsul – final si glorios – la aporia succesiune/simultaneitate si la aporia creatie/receptare. Autorul Lolitei nu ar fi avut decat de castigat daca l-ar fi cunoscut pe autorul lui Marnie (in fond, erau nascuti in acelasi an). Cum ar fi “aratat” o carte de convorbiri Hitchcock-Nabokov? Nu putem decat sa visam…