In aceasta seara, Sala Palatului din Bucuresti va gazdui un spectacol al Operei de Stat din Viena, avand-o in distributie pe Simona Noja, “un superstar al institutiei vieneze”, “o silueta de filigran, o frumusete discreta, cu o tehnica perfecta”, cum o caracterizeaza critica de specialitate. Repertoriul ei clasic si contemporan cuprinde toate marile roluri pe care si le-ar putea dori o balerina. A absolvit Facultatea de Litere din Cluj si, totusi, a ajuns nu la catedra, ci pe scena.
– Cine erati inainte de a fi cea de astazi?
– Visul meu tainic din copilarie a fost sa devin bibliotecara, pentru ca, asemenea lui Borges, imi imaginam paradisul sub forma unei biblioteci… “A urca” in universul literaturii mi s-a parut intotdeauna un privilegiu al sufletelor nobile. La dans am ajuns printr-o bizara intamplare, pe care, in timp, o pot defini si ca pe o predestinare: eram in vizita la Opera din Cluj cu tatal meu, cred ca aveam 8-9 ani, iar o prim-balerina cunoscuta tinea sa-l convinga ca am un corp ideal pentru balet si ca trebuie neaparat sa urmez o astfel de cariera. Nici vorba pe atunci de-asa ceva, pentru ca eram o gimnasta promitatoare si tocmai fusesem selectionata in lotul olimpic de gimnastica sportiva condus de celebrul antrenor Bela Karoly. Coincidenta? Destin? Zece ani mai tarziu, debutam la Opera Romana din Cluj, in rolul principal din Lacul lebedelor!
– Deci drumul spre scena a trecut mai intai prin sala de sport?
– Chiar asa s-a intamplat. Copila firava fiind, am fost indrumata de medicul parintilor mei catre sport, pentru a ma tonifia. La inceput – gimnastica medicala; ulterior – gimnastica sportiva. Asa am ajuns sa fiu selectionata in grupul fetitelor care se pregateau pentru Olimpiada. Totusi, imaginea unei gimnaste analfabete, chiar si celebra, nu corespundea nici pe departe cu educatia primita in familie. Ai mei n-ar fi acceptat in ruptul capului sa aiba un copil fara studii temeinice… Am renuntat, asadar, la gimnastica convinsa ca am pierdut orice sansa de a deveni celebra… Ca sa imi aline tristetea, mama m-a inscris la Liceul de Coregrafie din Cluj-Napoca. Primii trei ani au fost ingrozitori; exercitiile la bara erau un adevarat calvar pentru mine. Din fericire, la liceu a venit ca profesor Vasile Solomon, un dansator format la celebra Scoala de balet de la Moscova. El a fost cel care a intuit directia pe care se puteau dezvolta talentul si calitatile mele artistice. De-a lungul anilor, acest om minunat m-a invatat ca disciplina si seriozitatea, valori de mare pret in familia mea, sunt absolut necesare unei cariere de exceptie. Dar destinul mi-a mai oferit o sansa: intalnirea cu Larissa Sorban, prim-balerina a Operei din Cluj-Napoca in anii ’70, un om de o generozitate pe care rar am mai intalnit-o de-a lungul carierei mele. Intamplarea a facut sa fiu eleva pe care maestra a asteptat-o o viata intrega, pentru a-i preda stafeta profesiei. Si astfel am ajuns pe scena…
– Cand si unde ati debutat ca balerina?
– Debutul meu international s-a datorat medaliei castigate la prestigiosul concurs de la Jackson, Mississippi, SUA, in 1990. Au urmat cinci ani de dans in Statele Unite si Europa, apoi un angajament la Deutsche Oper am Rhein, Dusseldorf-Duisburg, intre anii 1991-1995. Din 1995, am avut doua angajamente fixe, in doua tari diferite, la doua companii cu repertoriu total diferit: Wiener Staatsoper si Deutsche Oper Berlin. Au fost ani foarte dificili din punctul de vedere al efortului artistic, dar plini de satisfactii – anii desavarsirii mele ca balerina, de care imi amintesc oricand cu satisfactie. Dupa nasterea fiului meu Alessandro, in 1998, am hotarat sa ma stabilesc la Viena si sa dansez doar ca invitata in alte teatre. Au urmat numeroase contracte cu productii clasice la Teatrul Municipal din Santiago de Chile, la Seul, in Kungliga Theater din Stockholm, la Opera din Helsinki; apoi, productii neoclasice si moderne in Teatro Colon din Buenos Aires, la Balsoi Teatr si la Kremlin, la Tokyo, Miami, pe Champs Elysees…
– Ati dansat, asadar, pe cele mai mari scene ale lumii. Care este amintirea pe care o rememorati cu cea mai intensa emotie?
– Probabil afirmatia marii personalitati care a fost Marcia Haydee, muza lui John Cranko: “Tu dansezi cum am visat eu intotdeauna dansul”. Si as mai adauga amintirile legate de decernarea Premiului “Cea mai buna balerina a anului 2001”, acordat de revista “Danza e Danza” din Italia.
– Ati avut curiozitatea sa numarati cate roluri ati interpretat pana acum?
– Am avut doar respectul sa le ascult vocea tainica.
– Balet clasic, sau cel contemporan? Cum ati rezolvat aceasta dilema?
– Celebrul coregraf Bill Forsythe a jucat un rol hotarator in cristalizarea conceptului meu asupra dansului. Prin Bill, am inteles ca dansul clasic si cel contemporan sunt doua notiuni complementare si nicidecum antagonice. Dansul modern a fost mult mai deschis catre inovatie si influente din alte sfere ale cunoasterii (medicina, arhitectura etc.) decat dansul clasic, si de aici popularitatea sa sporita. Cateva dintre “descoperirile” dansului contemporan (tehnica respiratiei, timing-ul, ritmul miscarii, echilibrul corpului obtinut nu prin forta, ci prin spatializarea corecta a tuturor partilor sale etc.) au fost preluate volens-nolens si de dansatorii clasici, iar rezultatul s-a materializat in elasticizarea structurii baletului clasic, in “actualizarea” lui in conformitate cu estetica si spiritul contemporane. Dansul contemporan a avut de castigat de pe urma acestei osmoze, prin impunerea unui ansamblu de norme in structurile tehnice si estetice specifice. Intrepatrunderea celor doua directii de dans este azi atat de intensa, incat este greu de conceput un dansator clasic fara repertoriu modern si un dansator modern fara baza de pregatire clasica.
– Cum arata ziua de lucru a unei balerine?
– Eu va pot spune doar cum arata ziua unei prim-balerine, in acelasi timp mama, partenera de viata si director de fundatie: 6,30 – trezirea, pregatirea fiului pentru scoala; 7,30 – pornim spre scoala; dupa inceperea cursurilor, ma intorc acasa si ma ocup de corespondenta, telefoane, e-mailuri; 10-16 – activitate la opera, studii, repetitii; 17-19 – il iau pe Alessandro de la scoala si mergem la Tae Kwon Do, curs de franceza, curs de muzica si fotbal (in fiecare zi cate un curs). Oricum, dorm foarte putin, muncesc enorm, dar sunt mereu bine dispusa, desi incerc sa le fac singura pe toate. Doar in caz de spectacol sau de turneu, de Alessandro se ocupa o babysitter. Seara, gatim uneori cu totii, impreuna, iar la sfarsit de saptamana mergem la bazin, la ski, sau facem excursii.
– Ati fost recent la Cluj. Ce proiect ati lansat cu acest prilej?
– Am initiat un proiect in care eu cred mult: un workshop de dans contemporan sustinut de un prestigios pedagog si coregraf american, Neil Whitehead, el insusi fost membru in doua dintre cele mai cunoscute companii de dans modern din Statele Unite, Harlem Dance Theater si Alvin Ailley. El lucreaza cu elevii de la Liceul de Coregrafie tehnicile Graham si Horton de dans contemporan.
– In 2002 ati primit cea mai inalta distinctie culturala romaneasca – Steaua Romaniei in grad de Cavaler. Cum simtiti Romania de la Viena?
– La rasarit (-ul unei ere noi).