"U"

Desi fost student al universitatii clujene si sustinator al echipei de fotbal “U” inca din copilarie, numai de curand am reusit sa intru in posesia valorosului volum intocmit de merituosul istoric Gheorghe I. Bodea; era insotit de un catren scris de mana, al carui final, in cel mai pur stil ardelenesc, m-a uns la inima: Cine-a fost la Cluj student / Poarta-n suflet, evident / Nostalgia pentru “U”. / Macar mere, macar nu!
Intocmai asa si este; “U” a fost, fara nici o indoiala, cea mai frumoasa echipa de fotbal a noastra, iar prin ani in care nu se prefigurasera inca “masinariile” de tot felul ale industriei fotbalistice de astazi, a facut chiar si adevarata performanta. Intemeietorii clubului universitar si ai echipei lui de fotbal si, apoi, cateva decenii, sustinatorii si organizatorii lor au fost intelectuali de inalta clasa, inspirati de principiile morale ale antichitatii eline, cele care stau si la baza miscarii olimpice moderne; emulatia sportiva si entuziasmul colectiv din jurul ei au reprezentat cel mai puternic liant si stimulator de energii comune al intelectualitatii ardelene, pe intreg evantaiul manifestarilor ei, de la arta cea mai subtila pana la stiinta cea mai inalta.
Este limpede ca vremurile de astazi sunt total schimbate. De unde deruta cluburilor studentesti si impasul in care acestea se afla de mai multi ani. Dar tot atat de limpede este ca redresarea, daca va fi sa fie, nu poate veni din partea sistemului, adica prin mecanismele financiare care sustin astazi fotbalul si care, daca ar revigora cumva echipele, n-ar face decat sa lipeasca o emblema veche si incarcata de semnificatii peste o realitate cu totul straina. In spiritul traditiei sanatoase, dar si al adevaratelor cerinte actuale care nu pot fi departe de acest spirit, redresarea reala nu poate veni decat prin refacerea binomului intemeietor, universitate-club. Fireste ca, astazi, universitatile nu dispun, nici pe departe, de fondurile necesare unei reale performante in fotbal. Dar ele dispun de un capital mult mai pretios: posibilitatea unor inalte specializari profesionale in cele mai variate domenii. Incat, daca viitorii fosti fotbalisti ai anilor ce vor urma se vor trezi din amorteala aspiratiilor rutiniere, vor putea tinti si la altceva, pe baza castigului muncit pe teren, decat la conditia de impresar sau patron de bar. Fotbalul fiind intr-adevar o industrie, cerinta de calificari inalte va creste neincetat; formarea acelor antrenori supercalificati, ca si a managerilor de anvergura, impreuna cu personalul tehnic din domeniul medical sau juridic, al relatiilor publice si din multe altele sta la indemana cu prisosinta sistemului universitar. Este o posibila “nada”, poate cea mai profitabila pentru actualii fotbalisti, care ar putea fi atrasi sa revina in salile de curs, printre colegii care au ridicat dintotdeauna statuile de eroi ale antecesorilor lor.