"Unul pentru toti, toti pentru unul"

Aceasta superba formula a celor trei muschetari era brodata cu litere albe pe fondul azuriu al catifelei ce acoperea sicriul in care ramasitele pamantesti ale lui Alexandre Dumas erau purtate pe umerii vlajganilor din Garda Republicana, pentru a fi depuse la PanthA©on.
Niciodata parca inserarea timpurie, tomnatica, a Parisului, n-a invaluit mai tandru, mai misterios, cu intunecimile si luminile sale, batranele cladiri din Cartierul Latin, ca in aceasta, in care o voioasa, turbulenta, pasionata procesiune de tineri si tinere in vestminte pestrite de pe la 1830, agitand tortele lor aprinse, deschideau drumul marelui, incurabilului romantic. Se adunasera, asteptasera in Jardin du Luxembourg, sub statuile Reginelor, printre care la reine Margot, apoi – atunci cand sicriul parasi Palatul Luxembourg – i-au iesit in cale si pe parcursul de la Gradina pana la PanthA©on, pe Rue Soufflot, oprindu-se din cand in cand, foind, trepidand zgomotosi, cand ca spectatori, cand ca figuranti ai unei drame romantice, inconjurau platforma unui camion transformata in scena ambulanta pe care unii dintre ei (caci cu totii erau tineri studenti in Artele dramatice) interpretau cate o scena deliranta, sangeroasa la culme si dincolo de orice culme, din teatrul lui Alexandre. Cum sa nu te treaca fiorii, sa nu te apuce spasmele (de groaza, de ras?) auzind-o pe o tanara fermecatoare tipand altui tanar, ce tocmai infipsese jungherul in ea: “Malheureux, je suis ta mA„?re”. Imbratisari pasionate, voluptuoase, asasinate sordide, tradari odioase, flacari din senin, furtuni intr-un palat cat un pahar de apa, totul patetic, frenetic si rapid, in goana. O istorie in instantanee delirante.
Dar cortegiul se potolea apropiindu-se de PanthA©onul feeric luminat in culorile Frantei. In tot timpul parcursului sau, sicriul purtat pe umeri fusese precedat de patru muschetari ai regelui, calari, cu mantile albastre si panasul mandru de pene la palarie. Cand a fost depus pe un catafalc in fata templului colorat prin magia reflectoarelor, a aparut venind ca de departe, calare pe un cal alb, o frumoasa metisa cu hlamida alba si boneta rosie frigiana in cap. Era un omagiu al Republicii adus sclavei negre, bunica scriitorului, fiu al unui general metis. Calul cu o eleganta tacticoasa a dat ocol catafalcului si si-a plecat nobilul crestet si un genunchi inaintea lui. Totul in fata mai marilor tarii instalati intr-o tribuna. Ceremonia era preluata de acestia. De academicianul Alain Decaux, ce-si termina splendida alocutiune amintind sfarsitul unei existente de magnific risipitor – de cuvinte, de amoruri, de gesturi spectaculoase, de bani – a lui Alexandre Dumas. Nu l-a uitat nici pe gastronomul iscusit si imaginativ, mancaul reputat. Reputatie facuta mai mult din vorbe, ultima opera a scriitorului fiind o enorma enciclopedie de bucate. Si m-a surprins si pe mine ca si pe Bernard Pivot, dar nu m-a mirat ca gurmandul vestit obisnuia sa inghita la repezeala atunci cand lucra (si lucra mult) doar cate o fiertura, iar de baut n-a baut toata viata decat apa. Dar iata-l, in vorbirea lui Decaux din peristilul PanthA©onului, pe batranul scriitor ajuns la capatul aventurilor, iubirilor, banilor, batand sarac la usa fiului sau, dar strangand in pumn o moneda de douazeci de franci, si spunandu-i: “Toti spun ca am aruncat toata viata banii pe fereastra. Dar sa stii: aveam douazeci de franci cand am sosit tanar la Paris. Si acum uite: ii mai am”. Si ultimele cuvinte ale tatalui catre fiul sau: “Alexandre, crezi ca va mai ramane ceva de pe urma mea?” Iar fiul, cu arzatoare emfaza: “Je te le jure, mon pA„?re!”. Cuvinte la care istoricul academician, in somptuoasa traditie a retoricii franceze, nu avea sa adauge, incheindu-si vorbirea, decat: “Usile PanthA©onului ce se deschid azi inaintea lui Dumas adeveresc cuvintele autorului Damei cu camelii!”.
Dar nu era nevoie de panteonizarea scriitorului pentru ca numele lui sa-si dovedeasca durabilitatea. Opera celui mai citit scriitor francez din lume era deja o justificare suficienta. Este ceea ce avea sa puna in lumina admirabila vorbire a Presedintelui Frantei. Nu credeam ca, dupa iscusitul povestitor, dupa binevorbitorul istoric, Jacques Chirac sa se mai poata ridica la o asemenea inaltime. Dar suntem in tara in care literatura mai este la o inalta cinste. Si cand, facand – cu finete si pe alocuri cu umor – elogiul scriitorului, presedintele il cita pe Lamartine, o facea ca unul care, in biroul sau de primar al Parisului avea, si probabil mai are, la ElysA©e prin sertare ascunse, poeziile acestui alt romantic, pe care stim ca-l mai citeste in orele sau macar in momentele sale de ragaz.
Aceasta este, marturisesc, Franta de care m-am indragostit de departe in frageda copilarie, acestea sunt cele ce continui sa iubesc in tara cuvintelor pretuite in nobletea ca si in joaca lor. Acestea sunt luminile Parisului: adevarate, luminand in tenebre, inselatoare, jucause, magice, gratioase, volatile, precum cerul uneori peste griul rece, argintiu al orasului.
Admir fara sa iubesc PanthA©onul, frumoasa biserica preschimbata in rece mausoleu laic al mortilor ilustri ai Republicii. De aceea, m-am bucurat atunci cand Presedintele Chirac a spus ca in acel templu mortuar, Alexandre Dumas aduce acum culoare si “panas”.
Cuvantul acesta, pe care cred ca l-am intalnit pentru intaia oara in copilarie tocmai in Cei trei Muschetari, a starnit in mine vizionarul. Ascultam cuvintele Presedintelui si vedeam in spatele catafalcului, calare pe patru cai trepidand pe picioarele lor subtiri, nervoase, de pur-sange, patru cavaleri infasurati in mantilele cu blazon regal si cu panasul fluturand in vant. Nu le vedeam fetele, dar stiam cine sunt. Unul era Athos, adica Matei Boila, vrednicul senator de mult mai tarziu, altul era Aramis, fratele sau mai mic, peste ani doctor fara arginti si binefacator al bolnavilor sarmani. Iar al treilea, d’Artagnan, eram eu insumi. Pentru al patrulea, grasul, bautorul Porthos, nu gasisem pe nimeni sa-l reprezinte.
Unul pentru toti, toti pentru unul.
Paris, decembrie 2002

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar