John Updike s-a născut în 1932, în Shillington, Pennsylvania. A studiat literatura engleză la Harvard, apoi arta grafică la Ruskin School of Drawing and Fine Art, la Oxford. S-a întors în Statele Unite în 1955 și a lucrat vreme de doi ani la prestigioasa revistă The New Yorker. A debutat cu volumul de versuri The Carpentered Hen and Other Tame Creatures. Primul său roman, The Poorhouse Fair, a fost publicat în 1959. Opera sa în proză cuprinde “ciclul Rabbit” – Fugi, Rabbit (Rabbit, Run, 1960; Humanitas Fiction, 2008), Întoarcerea lui Rabbit (Rabbit Redux, 1971; Humanitas Fiction, 2008), Rabbit e bogat (Rabbit Is Rich, 1981; Humanitas Fiction, 2010), Rabbit se odihnește (Rabbit At Rest,1990) -, The Centaur (1963), Of The Farm (1965), Couples (1968), Bech: A Book (1970), Museums and Women (1972), A Month Of Sundays (1975), Marry Me (1976), Toward the End of Time (1977), The Coup (1978), Bech is Back (1982), Vrăjitoarele din Eastwick (Humanitas Fiction, 2007; The Witches of Eastwick, 1984), Roger’s Version (1986), S. (1988), Bech at Bay: A Quasi-Novel (1998), Gertrude and Claudius (2000), Seek My Face (2002), Villages (2004), Teroristul (Humanitas Fiction, 2007; The Terrorist, 2004), The Widows of Eastwick (2008) etc. Printre volumele sale de poezie se numără Telephone Poles and Other Poems (1963), Midpoint (1969) și Tossing and Turning (1977). John Updike moare în 2009. Cărțile sale au fost distinse cu PEN/Faulkner Award for Fiction, Pulitzer Prize, National Book Award, American Book Award și National Book Critics Circle Award.
Cea de-a patra verigă a tetralogiei dedicate de John Updike lui Harry Angstrom alias Rabbit, Rabbit se odihnește (Rabbit at Rest) – roman distins în 1991 cu premiul Pulitzer – ne poartă în America anilor 1989-1990. Făcând naveta între Pennsylvania natală (vara), și Florida (paradisul hibernal al pensionarilor), Rabbit se confruntă cu noi crize și începe să se simtă muritor.Rabbit se odihnește va apărea la editura Humanitas Fiction, traducerea fiind semnată de Viorica Boitor și George Volceanov.
** *
– Unde mama naibii au dispărut cu toții? o întreabă Rabbit pe Judy, deoarece în toată mulțimea gălăgioasă și bronzată care forfotește la nivelul inferior, cu tavanul mai înalt, al Aeroportului Regional Southwest Florida, care are mai puțin aspectul acela de tub și de o criptă, dar, totuși, îi reverberează senzația înăbușită, oțelită de sfârșit iminent ce îi dă fiori la stomac, nu zărește nici un cunoscut, ci numai și numai străini, de parcă ar fi coborât în iad.
– Bunelu, ne-am rătăcit?
– Nici vorbă, o asigură el.
În această măruntă încercare prin care trec pe nepusă masă, el are din nou revelația cât de mult înseamnă ea pentru el, cu ochii și genele ei șlefuite ca pietrele prețioase, cu luciul pufos de lângă urechi și cu licărul fiecărui filament al părului ei luxuriant, prins strâns într-o coadă groasă, împodobită cu o fundă albă ireal de rigidă. Abia acum observă că are și două clame simetrice, în formă de fluturași. Judy se uită la el și cu greu își stăpânește lacrimile văzând confuzia așternută pe chipul lui.
– Paltonul ăsta-i prea gros, se plânge ea.
– Ți-l duc eu, se oferă el.
Îl împăturește și îl pune pe braț; acum, în rochia ei roz, ea însăși zici că-i un fluturaș. Ochii ei verzui s-au făcut mari de frică în purgatoriul fremătător al acestui aeroport cenușiu, sub sprâncenele maroniu-roșcate din care una, lângă baza plată a năsucului ei pistruiat, are un vârtej micuț ce-i îndreaptă firele în sens opus; și Nelson are acest vârtej, l-a moștenit de la Harry, care în liceu își lingea degetul mijlociu și încerca să-l netezească în oglinda din WC-ul băieților. E uimitor faptul că ceva atât de mărunt se poate transmite de la o generație la alta. Poate că-i singurul lucru care ne face nemuritori, un mic accident genetic perpetuat la nesfârșit, ca un număr computerizat din extrasele bancare lunare. Siluete spectrale, șterse, oameni pe care nu-i cunoaște îi împing și trec șuvoi pe lângă ei. Sunt o insulă într-un ocean de glume și vești gălăgioase și îmbrățișări ; oameni bronzați, cu nuanța aceea de acaju pe care o capeți numai după luni și luni de zile petrecute în Florida, îmbrățișează nou-veniții de culoarea pastei de lipit tapetul. Harry spune, ca să-l audă și Judy pe bunelu spunând ceva, doar să-l vadă stând acolo amorțit:
– Or fi la bagaje.
Ridică privirea și vede deasupra lor indicatorul cu BAGAJE, îi apucă mânuța reavănă și o trage spre mulțimea din jurul benzii rulante de la bagaje, care deja s-a pus în mișcare. Dar, constată ei, nici Pru, nici Janice, nici Nelson, nici Roy nu-i acolo. Toate chipurile, luate la rând, refuză să se închege într-un față familiară. Vederea lui, altădată bună, acum îi dă bătăi de cap în locurile luminate artificial. Geanta de umăr bleu pe care Pru l-a lăsat să i-o ducă e mai grea decât și-a închipuit; zici că-i plină de cărămizi. Îl dor și umărul, și ochii.
– Bănuiesc, zice el, deși asta-i pare puțin probabil, că au ajuns deja la mașină.
Își pipăie buzunarul în căutarea legăturii de chei, n-o simte la locul ei, intră în panică, apoi își amintește că i l-a azvârlit lui Janice. Firește. Recăpătându-și încrederea, se apropie de ușa de sticlă fumurie de la ieșire, dar, când ajunge în raza ochiului electronic, se trezește că nu ușa lui, ci alta glisează și se deschide. Greșeala e doar în capul lui; Judy îl trăgea în direcția corectă, unde o felie de aer cald, de-afară, se lățește rapid. Razele soarelui și-au croit drum prin norii cirrostratus lăptoși. Țopăie de pe frunzele ca de ceară ale plantelor tropicale fără nume, care se înalță lângă genunchii lui. Îi fac cu ochiul, orbindu-l, din capotele unui puhoi de mașini aflate în mișcare, un șuvoi brutal, într-un iureș continuu pe drumul spre aerogară, chiar lângă bordură. Apucă mai strâns mâna lui Judy, nu cumva să sară de pe trotuar, cu toții avem câteodată niște impulsuri nebunești. Traversează spre un lac de mașini sclipitoare, spre locul unde a parcat. Da’ unde oare? Își dă seama că a uitat. Habar n-are unde și-a lăsat mașina.
Un Camry Deluxe break, gri-sidefiu metalizat, cu un motor V-6 mai potent, cu 24 de valve și capacitate de 2,5 litri. Era încă șucărit pe Camaro-ul roșu care se băgase peste el și pe Janice, care se criza din cauză că șofează aiurea, așa că n-a fost deloc atent unde parchează. Își amintește de zebră și de movilița aceea îngrijită de pe fâșia de pământ ce separă benzile șoselei, pe care și-a sprijinit rucsacul un puștan de colegiu flămând de soare, întinzându-se cu capul pe el, să prindă și el câteva raze de soare, și de bătrânul agitat care se dădea mare mahăr, arătându-i ieșirea și ghereta unde trebuie să plătească taxa de parcare, prea se zbuciuma, ca și soțul din aeroport care o cicălea pe nevastă-sa, pe Grace, de parcă ea n-ar fi știut pe ce lume se află și care a întâmpinat-o pe prințesa aia evreică, cu părul cârlionțat, zâmbitoare, cu dinții lungi, mai înaltă decât cei doi, dar nu-și amintește pe care dintre șiruri și-a parcat mașina. A lăsat-o în partea cu celule moarte, goale ale creierului, așa cum vor fi toate creierele noastre când vom muri, dacă universul nu ne pregătește vreo surpriză cu adevărat uluitoare. The National Enquirer pe care Janice îl aduce uneori acasă de la Winn Dixie relatează întruna experiențele prin care au trecut oamenii ajunși în pragul morții, dar lui Harry i se par la fel de gogonate ca și omuleții verzi din OZN-uri. Chiar dacă sunt adevărate, nu-s cine știe ce consolare. Mâna lui Judy a alunecat dintr-a lui în timp ce încremenește năuc pe fâșia de gazon de la marginea parcării, pe iarba cu firul lat care aici crește în tot locul, stropită de aspersoare, și căreia i se zice Sf. Augustin1. Lui nu i se pare iarbă adevărată, e prea mată și lată, și oarecum sfărâmicioasă când calci pe ea. Începe să-l doară pieptul. O durere vicleană, difuză, ca un fel de chingă vârâtă sub piele, cusută sub ea.
Glasul lui Judy plutește spre el ca o frânghie de salvare subțire.
– Ce culoare are mașina, bunelu?
– A, răspunde el cât mai scurt, să nu i se amplifice durerea. Gri-pal. Metalizat. Culoarea pe care o au jumătate din mașinile de pe pământ. Nu te speria. O să-mi amintesc unde am parcat.
Bietul copil nu izbutește să-și mai stăpânească lacrimile.
– Tati o să plece fără noi! izbucnește ea.
– Și-o să ne lase aici? De ce să facă asta? N-o să ne lase-aici, Judy.
– Câteodată îi sare țandăra rău de tot, fără nici un motiv.
– Probabil că are vreun motiv pe care nu ți-l spune. Dar tu? Ție-ți sare țandăra vreodată?
– Nu ca lui tati. Mami spune c-ar trebui să meargă la doctor.
– Cred că din când în când ar trebui să ne ducem cu toții la doctor.
Senzația de moarte iminentă i se prelinge lui Rabbit prin stomac ca un firicel de apă rece. Doctorii. Propriul lui doctor își aduce fiul să lucreze pentru el, așa că, dacă o să moară subit, puștiul o să preia afacerea imediat, n-o să rateze nici un pacient. O vreme ocupi un spațiu, apoi ieși din peisaj; e singurul lucru decent pe care se cuvine să-l faci: să le faci loc altora. Scrutează cu privirea șirurile de metal sclipitor de pe locurile lor, în căutarea unei fâșii gri care să-i spună ceva și se întreabă dacă nu cumva își amintește greșit culoarea – a avut atâtea mașini la viața lui și de vândut a vândut cu mult mai multe.
– Cred că am lăsat-o acolo, în stânga, anunță el. Cam în al treilea rând. Am dat peste un bătrân care cică dirija circulația, făcând semne tuturor pe unde s-o ia, și nenorocitul acesta mi-a distras atenția. N-ai și tu boală pe tipii care se dau mari scule, care se pricep la toate mai bine decât tine?
Căpșorul roșu-lucios al fetiței dă se mișcă a încuviințare, fără o vorbă.
Rabbit îi dă înainte, să alunge norii:
– Ori de câte ori cineva îmi spune să fac ceva, fac exact contrariul. Asta m-a și băgat într-o grămadă de belele, dar m-am și distrat. Moșneagu’ ăsta care făcea pe șefu’ mi-a indicat o direcție, așa că eu am luat-o în sens opus și am și găsit un loc de parcare.
Și vreme de-o clipă, într-un fel de fereastră situată între două strânsori ale chingii ce-i încinge pieptul, vede locul cu pricina: e lângă o dubă crem, un Ford Bivouac cu plăcile alea de înmatriculare albastru-verzui, din Minnesota, parcată neglijent peste linia albă, un alt motiv de oftică. A trebuit să se strecoare cu grijă, să-i lase lui Janice suficient loc să-și poată deschidă portiera din dreapta și să nu se frece de bara de protecție a Galaxy-ului maro din stânga. Iar acum vede de la depărtare, prin arșița unduitoare a Floridei, o dungă crem ce se înalță deasupra celorlalte capote metalice. În rândul al treilea, ca un ic. Anunță triumfător:
– Judy, o văd. Să mergem!
O ia din nou de mână, nu cumva să-i strivească perfecțiunea miniaturală vreunul din automobilele aflate în căutarea unui loc de parcare. În câte un Caddy sau Olds alb, voluminos, un moșulică de-abia poate să vadă prin parbriz și altceva decât capota, ține volanul crispat, cu trupul împuținat și gârbovit de osteoporoză; el deocamdată nu are probleme, din câte știe, încă are un metru nouăzeci și trei, măcar nu mătură podeaua cu manșetele pantalonilor, dar o aude pe Janice discutând pe tema asta, se vorbește mult și la televizor, mai e și reclama cu cele două femei din tren, pe femei le afectează mai mult decât pe bărbați, au oasele mai fine, ea ia calciu și tot felul de vitamine pe lângă paharul cu suc de portocale de la micul dejun. Dumnezeule, ce sănătoasă e! O să trăiască o veșnicie doar ca să-i facă lui în ciudă.
Împreună cu micuța Judith traversează asfaltul fierbinte plin de primejdii și ajung la Camry-ul lui gri-sidefiu, îl recunoaște după racheta de tenis a lui Janice și husa de pe bancheta din spate, aruncate acolo separat – a naibii prostovană, la ce-ți mai trebuie husă dacă nu-ți pui racheta în ea? Aici însă nu-i nimeni, mașina e încuiată, iar Harry și-a azvârlit cheile. Fetița începe să plângă. Din fericire, are o batistă în buzunarul de la șold al pantalonilor săi de golf decolorați. Pune geanta albastră a lui Pru, cu cărămizile din ea, pe asfalt și așază paltonașul cărat de el pe capotă, vrând parcă să-și revendice mașina, îngenunchează și îi șterge lui Judy fărâmele topite de ciocolată Sky de pe buze, iar apoi lacrimile de pe obraji.
– Ori stăm aici și-i lăsăm pe ceilalți să ne găsească, îi explică Harry nepoată-sii, ori ne întoarcem să-i căutăm. Poate că suntem prea obosiți și înfierbântați ca să mai facem altceva decât să stăm aici. Am putea juca un joc, să vedem câte plăcuțe de înmatriculare găsim din alte state.
Ideea transformă suspinele fetiței într-un râs firav, amestecat cu plâns.
– Atunci ne-am rătăci din nou.
Pleoapele i s-au înroșit de-atâtea lacrimi și în irisurile ei verzi strălucesc luminițe ca fațetele microscopice care dau strălucirea vopselei metalizate.
– Uite, îi spune el, aici e Minnesota, cu pâlcul ei micuț de pini. Aici scrie Ten Thousand Lakes. Unu-zero pentru bunelu.
Judy schițează doar un zâmbet de data asta, nu-i oferă un râs, știe că încearcă s-o facă să-l ierte că s-a rătăcit de ceilalți.
– Nu noi ne-am rătăcit, îi spune el, noi știm unde ne aflăm. Ei s-au rătăcit.
Nu mai stă ghemuit lângă ea, ci se ridică în picioare să-și dezmorțească genunchii și să mai scape de senzația de apăsare din piept.
Îi zărește. Au traversat deja zebra, vin spre ei, se opintesc din greu cu căratul valizelor. Întâi îl zărește pe Nelson, cu Roy pe umeri, arată ca un monstru cu două capete, apoi și capul lui Pru cu părul roșu înfoiat ca al Sfinxului și rochia albă de tenis a lui Janice. Acoperit până la piept de capotele mașinilor, Harry dă din mână ca un naufragiat de pe o insulă pustie. Janice îi răspunde dând scurt din mână, de parcă el ar prea fi departe de conversația lor.
Totuși, când se adună cu toții, Nelson e furios. E palid, cu buza de sus încordată și zbârlită.
– Doamne Dumnezeule, măi, tati, unde ai dispărut? Când am văzut că nu vii la bagaje, am bătut tot drumul înapoi la etaj, la magazinul de dulciuri.
– Păi, am fost la bagaje, nu-i așa, Judy? răspunde Harry, minunându-se de chelia tot mai mare a lui fiu-său, dată în vileag fără milă de soarele puternic al Floridei, ale cărui raze îi pătrund printre firele rărite, și de mustața lui, o brumă de peri de culoarea șoarecelui, zici că-i un ghemotoc de praf din alea de se adună sub mobilă.
A observat transformările astea în ultimii ani, dar tot mai au darul să-l uimească, la fel ca și laba gâștii și ridurile de expresie gravate de trecerea timpului pe chipul copilului, atât de vizibile în lumina soarelui.
– N-am stat mai mult de un minut la magazinul de dulciuri, apoi am coborât pe scările rulante până la bagaje, le explică Rabbit încântat că-și amintește totul cu atâta exactitate, că revede cu ochii minții cele două batoane, cei cinci cenți în plus după care a trebuit să se scormonească prin buzunare ca să-i pună în palma de culoarea prafului de curățat argintăria a vânzătoarei negrese, revistele porno cu fetele alea cu gura căscată, treptele pliante ale scării rulante în care se temea să nu-și prindă piciorul Judy. Trebuie să fi trecut unii pe lângă alții în aglomerație, adaugă el, încercând să fie îndatoritor și inofensiv.
Fiu-său îl sperie.
Janice descuie Camry-ul. Dogoarea din interior, eliberată ca o fantomă, se strecoară afară mângâindu-le fețele. Așază valizele în portbagaj. Pru saltă băiețelul adormit de pe umărul lui Nelson și-l culcă la umbră, pe bancheta din spate; Roy ține degetul mare în gură, iar ochii negri i se deschid o fracțiune de secundă fără să vadă nimic. Cu mâinile în sfârșit libere, Nelson lovește capota Camry-ului și urlă în culmea enervării:
– La naiba, tati, ne-ai băgat în sperieți! Ne-am gândit că, poate, ai pierdut-o!
Când e nervos sau speriat, Nelson are o mutră care lui Rabbit dintotdeauna i-a sugerat ideea de “paloare până-n vârful urechilor” – încordarea face să-i piară culoarea din obraji și ochii i se înfundă în orbite. A moștenit moaca asta de la maică-sa, iar Janice a moștenit-o de la ai ei, de la baba aia brunetă, umflata de Bessie, care a fost o Koerner dată dracu’, așa li se tot lăuda.
– Am fost tot timpul împreună, spune Rabbit calm. Și, futu-i mama mă-sii, nu-mi îndoi mașina. Ai paradit o grămadă de mașini la viața ta.
– Da, iar tu ai paradit destule vieți. Iar acum, fir-ar să fie, îmi răpești fiica.
– Nu-mi vine să cred, începe Harry.
Dintr-odată simte un junghi rece coborându-i în brațul stâng prin subsuoară. Clipește.
– Pe propria mea nepoată, e tot ce izbutește să bâiguie.
1 Stenotaphrum secundatum, specie de iarbă din sudul Statelor Unite, cultivată pentru peluze.
Din volumul în pregătire laEditura Humanitas Fiction. Traducere de Viorica Boitor și George Volceanov.