Apoi timpul meu s-o dus și o ajuns numa’ o poveste.
La 89 de ani stau în cămăruța asta de trei pă patru, la masa de lucru negeluită și ascult la radio postul Trinitas. Îi din ăla cu credință și-mi place. Tare multe îs posturi cu Diavolul și alea nu-mi plac și nu le ascult deloc.
La mine bumbu de la radio îi fixat demult. Cred că o ruginit și nici nu-l mai poți mișca din loc. Da nu-i niciun bai. Mai prind o slujbă de la biserică și alte vorbe de credință, zise de oameni mari: protopopi ori episcopi. Parcă discut cu radioul, că în curte n-am cu cine. Poate mai povestesc cu porcu din coteț. Când ies la drum, mai am în Desiștea șase ca mine. Ăialalți îs la hodină în cimitirul din Deal ori la ăla din Șes.
Domiciliul meu îi la numărul 292 și acolo stau. Îmi zice Perhaiță Dumitru. Când nu vorbesc cu porcu, stau de vorbă cu mine. Dacă m-ar vedea cineva, ar zice că-s bolund că vorbesc singur. Da nu-i așa. Și n-are cine să mă vadă, că încui ușa și trag perdelele la ferești. Mă uit la picioarele astea care merg cu greutate. Tare mult o umblat.
De micuț am fost slugă, că tata degeaba o fost gospodar. Am prins de lucru la un evreu care avea prăvălie într-o casă. Era împărțită în două. Într-un loc puteai să bei și erau mese cu scaune și altu era prăvălia pentru muieri. Îi zicea Sloim Koloman. Da o murit de mult, săracu. Om bun. Slăbănog, lung la gât și cu chelie. Apoi ăla tot timpu râdea că-ți venea să-l întrebi de ce râde, că nu era nimic de râs. Apoi ăia care-i beau pălinca nu-l întrebau, că le dădea pe contău, iară muierile nu-l întrebau nimic de rușine. O fost odată la oraș la muieri din alea cum îs, o zi, și o venit cu portofelu gol. Atuncea patru zile o plâns și s-o văitat că-i prost. Apoi iară o prins a râde.
Când l-o dus în lagăr nemțălăii, și-o băgat marfa într-o groapă în Deal, unde avea tata pământ. S-o gândit că a veni înapoi. Da veci nu l-o mai văzut nimenea. Asta mi-o zis mama, care n-o umblat la marfa lui Sloim Koloman până s-o mucegăit și-o putrezât.
Apoi am fost și la arat, unde am arat. Apoi, la șase ani, m-o pus înaintea cailor la plug și odată n-o mărs un cal bine și tătuca o aruncat cu bota în el și m-o călcat. Am avut cămeșă lungă și m-o călcat pe cămeșă calu și-am rămas pe sub cai și m-o tras plugu mai departe, o fost plug de lemn. Plug de lemn o avut atuncea tata. Adică tot satu o avut. După aceea, când am fost de 12 ani, am fost slugă la Văsălica lui Maftei, la miei.
Apoi am ajuns soldat. Eu eram rotund la față și roșu la obraz. Negul ăsta de pe gât îl aveam ș-atuncea. Îl am din naștere. Ăia îmi ziceau acolo că “suntem nemți aicea toți”, adică eram nemți când eram în război. Eu îmi strângeam cu două degete negul de se învinețea și nu înțelegeam cum am ajuns nemți. “Suntem nemți aicea toți”, așa îmi ziceau. Că eram cu nemții laolaltă când am fost. Eu am fost ordonanță acolo, în Ucraina și am învățat ucrainește de aproape nu mă cunoștea că ce-s. Apoi acolo o fost un aerodrom ca și cum am fi noi în Rogoz și aerodromul aicea pe Obreja. O fost un aerodrom de nemți. Ș-apoi ofițeru meu, sâmbătă seara, îi invita pe alți nemți la cină la noi. Că alții n-o avut de mâncare, nemții ăia n-o avut, că era pâine amestecată cu firispor și atuncea s-o rupt linia de fier și nu i-o putut alimenta pe toți. Ș-apoi s-o tomnit greu linia aia, că îi tot fugăreau rușii pe reparatorii ăia. Ș-apoi nemții ăia veneau așa, seara, la ofițeru meu și povesteau cu el.
Apoi la unguri, în armată când am fost, eu eram cel mai aspru din companie. Nu m-o întrecut nimeni, nici cu mânuiri de armă, nici cu nimic. Odată, în august, când am gătat instrucția, o venit generalul corpului de armată și ne-o ținut o vorbire în careul din beton, unde aveam cazarmă.
Și pă când o gătat de vorbit, o chemat comandanții de companie la el și o zis: “Din tot corpul meu de armată să iasă unu benevol să facă instrucție și mânuiri de armă conform regulamentului”. No, apoi o venit comandantul de companie la noi și ne-o zis: “Companie, drepți!”. Și ne-o spus: “Ia ce-o zis domnu general”. Da nu s-o prezentat nimeni, că erau obosiți. Și apoi comandantul de companie numa ce l-am auzit c-o zis: “Companie, drepți! Sergentul Perhaiță, doi pași înafară”. No, am pășit doi pași înafară, cum eram în șir. “Treci în fața frontului”, o zis comandantul de companie. “Să execuți ordinele să vedem ce a zice domnu general”, o mai zis comandantul de companie. Domnu general de corp de armată s-o uitat la mine, drept în ochi, și o strigat rău, că mi-o sărit inima în coșu pieptului ca o mingiuță. Ș-apoi m-o luat de la poziția de drepți la stânga-mprejur, la dreapta, apoi mânuiri de armă, că era o mânuire din aia făcută din douășpe mișcări. Eu am dat pă pușcă de am gândit că toată să rupe. Când am fost gata, o zis: “Bravo”. Eu am vrut să pic pă jos, că n-am mai putut. Și după aia cu pușca în mână, că acolo n-am putut lăsa pușca jos, că era nisip mărunt și ar fi intrat în țeavă, am stat în poziția drepți. Generalul de corp de armată o zis către comandantul de companie: “Dă-i poziție pe loc repaus la băiat”.
Și atunci o sărit comandantul de companie la general de i-o zis: “îi ardelean”. “Nu cunoaște limba numa’ amu de trei luni, de când o venit”. “Da”, o zis generalul de corp de armată, “îi recrut, să-i dai la băiat douăzeci de zile”. Apoi atuncea nu se da concediu, că era timp de război. “Îi ordinul meu să-i dai douăzeci de zile de concediu”, o mai zis generalul de corp de armată.
Mi-o părut bine. Și pă comandantul de companie l-o premiat. Și acela mi-o dat douăzeci de zile de concediu și am stat zece zile și o venit în Desiștea la poștă o telegramă că să mă prezint la companie. M-am prezentat. Pă dimineață știam că trebuie să mă duc la raport.
Am ajuns la douășpe noaptea în Debrecen, în Nagy Debrecen și m-am culcat. Când o fost deșteptarea, m-am sculat. Știam că trebuie să mă duc la raport. Și-am pus mâna pă zaru ușii de la comenduire să deschid.
*
* *
Apoi mai ascult la radio o rugăciune. Îmi mai fac și cruce. Zic după ei. Mă simt aici ca la biserică. Îi ca un altar cu credință. Apoi mă uit la poza asta mare de pă perete. Și când mă culc în pat, mă uit la mine și la Ana când eram tineri la nuntă. Poza o făcut-o unu la Baia Mare. Avea atelier de făcut poze de la nunți. Și i-am cerut și cu ramă.
Ana nu mai îi de opt ani. Câteodată mă gândesc că parcă nici n-o fost. Altădată mă gândesc de parcă ar fi și mă doare ceva în piept. Apoi zic că nu peste mult iară ne-om întâlni în cimitir. Că am locu lângă Ana.
Apoi, când am luat-o de femeie, am fo mândru cum n-am fo de când îs. Și n-oi mai fi. Apoi femei din astea îs puține. Amu poate nu-s chiar deloc. Da grăiesc cu păcat, că nu mai cunosc bine lumea asta. Ana nu s-o scandalizat cu nimeni cât o trăit. O fost a mea. M-o așteptat până am venit din război. Apoi am avut copiii. L-am avut pă Ion. Eram atuncea la Băiuț în pază la un sirisău de gater. Și apoi mi-o telefonat centralista de la poștă că am un copil. Așa l-am avut pă Ion. Și la cinci ani după aia am avut-o pă Anuca. După cinci ani am avut fata care-i văduvă acuma. I-o murit bărbatu. Are doi copii. Am doi nepoți. Aceia îs în Spania.
Unu o învățat de procuror și unu de popă. Și nu le-o trebuit la nici unu meseriile. Procuroru o stat în Cluj un pic și nu o avut cu ce își plăti chiria și mâncarea. Ăla care-i popă n-o vrut să fie popă. Că și la școala de popă o mărs forțat de Anuca. Apoi de șase ani îs prin Spania. Amândoi.
Apoi mai am doi nepoți de la Ion. Fata îi farmacistă la Baia Mare. Îmi mai aduce leacuri la picioare, că mă dor când vine umezeala din toamnă. Nepotu mi-i dus în Cluj la facultate.
Eu p-aici am fost gospodar. Mi-o plăcut. Munca la câmp mi-o plăcut mai mult.
Apoi pe cei noi nu-i mai interesează din astea. Toate s-o dus de râpă. Nu mai am în casă nici un gospodar. Nu-i interesează. Că nu se câștigă și nu se merită. Apoi eu le-am spus că nu-i cred. Da ei nu m-o crezut.
*
* *
Apoi am pus mâna pă zaru ușii de la comenduire să deschid. Atuncea comandantul companiei o fost și el dincolo. Amândoi odată am prins de ușă. S-o uitat drept la negul meu și o zis: “Ai venit, Dumitre, nu stai la raport. Eu te-am chemat că am nevoie de tine și concediul ăsta rămas ți-l dau eu altă dată. Eu am nevoie pentru mine de ordonanță”. Apoi asta o fost. Și l-am rugat atuncea să mă scuze că nu știu tare bine ungurește. Da o zis cătă mine: “Nu-i bai. De acuma tu mi-i învăța pă mine românește și eu te-oi învăța pă tine ungurește. Tatăl comandantului – mi-a zis el – știa românește, c-o fost medic uman în celălalt război și o fost cu românii și o învățat de la ei.
Apoi comandantul de companie m-o dus să-mi arate unde s-o mutat cu locuința. Când am ajuns, s-o sculat la noi un om cât un tanc, care o făcut mămăligă cu lapte pă sobă. Eu m-am și gândit: ni, în Ungaria, mămăligă cu lapte. Și tancu ăla o zis către mine: “Mă, tu ești român, mă?” Eu zic: “Român”. “De unde ești, mă?” Zic: “Din Sighet”. “Mă, și eu îs de la Sighet, mă!” Și apoi: “Când s-o dat Ardealul am fost ofițer, adică am fost polițist și m-am retras aicea în Nagy Debrecen să capăt o penzie. Da nu-i bai, că am auzit că ești copil bun”, o mai zis acela către mine.
Avea planul lui. Avea și-o nepoată. Pă când să găta cu războiul se gândea că i-oi lua nepoata de femeie. Nepoata aia era din Sighet. Eu o aveam pe Ana, care mă aștepta în Desiștea. Omu ăla n-avea odrasle. Se gândea să întăbule toată agoniseala lui pă mine. No, ș-apoi la o săptămână o venit nepoata în Nagy Debrecen. Comandantul de companie Hodnagy-ur numa ce râdea pă sub mustață și să uita la mine șmecherește. Da n-o zis niciodată nici un cuvânt de urcare ori de scădere.
Aveam sarcini precise. Tăiam lemne pân beci cu fata. Aia n-o vrut să vorbească nimic în românește cu mine. Pă când ziceam ceva în ungurește, mă corecta. “Mai zi o dată” și apoi îmi spunea că cum îi corect. Am învățat mult ungurește cu ea. Eu am fost tare rușinos atuncea. Și dacă ea nu o vrut, nu o vrut. No, ș-apoi după aceea ne-am dus pă front. Și-am ajuns tocma-n Kiev. Ne-am dat jos cu carăle din trenuri. Apoi omătu până-n brâu o fost. Acolo o fost Kolhoz. Până atuncea n-am mai văzut așa ceva. Nici n-am auzit să fie.
Ne-am aruncat la rânit de omăt. Pă când îl râneam, era vântu. Iară îl punea înapoi. No, ș-o mărs Hodnagy-ur la președintele Kolhozului. Și-o venit cu săniile după noi. Și-apoi ne-o pus pă sănii și ne-o dus în Kalinofka. Acolo am stat de pază la linia ferată. Să nu bombardeze partizanii. Exact un an de zile.
Apoi o venit rușii și ne-o fugărit. O venit ăia cu arma aia. Cu Katiușa. Apoi așa bătea Katiușa cu glonț la metru pătrat. Și-așa ne-o fugărit până am trecut Nistrul. Acolo am stat prin buncărele vechi din celălalt război. Pă lângă Nistru în jos. Toată compania. Tot regimentu.
Când dormeam noaptea, numa ce ne scoală santinela. Că arde satu dincolo de Nistru și plâng femeile și plâng p-acolo odraslele lor. Noi nu știam nimic. N-aveam nici un ordin. Ne-am uitat. Hodnagy-ur ne-o zis: “Măi, stați liniștiți, că nu avem nici un ordin. Acolo focu l-o pus rușii”. Și oricum la satu ăla nu puteai ajunge numa cu luntrea. C-așa o fost Nistru de lat și de-adânc.
Apoi Hodnagy-ur ne-o zis: “Măi, culcați-vă la loc, că nu avem nici un ordin”. Și ne-am pus înapoi la somn până dimineața.
Bucătaru o adus mâncarea. O fo salam. O fo conserve de porc. O fo pâine.
Acolo toți ziceau: “Hai să mâncăm până avem vreme”. Ne-am pus pe mâncat. Ne-am umplut sacii cu merinde. Mai eram cu unu din Răzoare. “Măi – zicea ăla – de s-a întâmpla oariceva să știm unu de altu, poate nu murim amândoi”.
Eu acolo mi-am pus în gând să nu omor pă nimeni. Da nici pă mine nimic nu m-o atins. Așa trecea cartușu pă lângă mine și mergea în altu. Numa ce auzeam: “Ioi”. Să îmburda ofițeru și era gata. Mort.
Va urma
Fotografia autorului a fost realizată de Alexandra Maghiar