– Doriți să vă dăm ceva, șefu’? mă întrebă o vânzătoare oacheșă. Vă uitați de cinci minute la costumul acesta de înger, se scuză întâlnind privirea mea nedumerită. Realizai că mă aflam în fața vitrinei unui magazin care vindea măști și costume pentru apropiata sărbătoare de Halloween. Mă uitai în jur, nici urmă de “Casa umbrelor”… Am zâmbit și-am plecat mai departe, fără să-i răspund vânzătoarei de la magazinul pe a cărui firmă, alături de numele Aritinei, se odihnea și numele meu. Drumul pe care-l parcursesem era ultimul cadou al îngerilor din bisericuță, îmi făcuseră surpriza de a călători printr-un loc în care, judecând după ceea ce făcusem în viață, nu prea aveam șanse să ajung…
Mă plimb fără nici un scop pe stradă, doar ca să am spațiu suficient pentru a gândi la ce mi s-a întâmplat. Cred că cel mai bine aș putea gândi și reflecta pe o câmpie proaspăt semănată, unde ideile să-mi poată umbla libere, fără să se lovească de nimic. Deși nu aveam nici cea mai mică intenție să ajung acasă, mă trezesc în fața ușii. Picioarele mele au învățat poate prea bine acest drum, sunt ca un cal ce știe să ajungă la destinație chiar dacă birjarul a adormit și nu mai strunește ferm hățurile. Pe vremuri, bunicul inventase un sistem de irigare a micii lui grădini de zarzavaturi, forța propulsatoare a apei fiind dată de calul Stelică, un mânz pe atunci, care se rotea în cerc, angrenând mecanismul construit de bunicul. Bunicului nu prea-i plăcea munca brută, deși țăran sadea, din tată-n fiu, privea cu dispreț sapa, degetele lui erau subțiri, cu unghiile frumos tăiate și pilite în mod constant, “eu am degete de pianist”, îi plăcea să spună, luau foarte rar contact cu obiectele făcute să ușureze munca câmpului, și atunci, când nu putea scăpa de cicălelile bunicii care nu concepea să bage “oameni cu ziua, când tu ai două mâini. Slavă Domnului, ești mai în putere ca un bou”. Bunicul avea însă o altă viziune asupra vieții, asupra rostului său în lume. “Nepoate, vițelul este ultima vietate pe scara evoluției umane!”, îmi spunea el, accentuând ultimele două cuvinte, mândru de limbajul său elevat, “vițelul are pe tac-su bou și pe mă-sa vacă!”, iar apoi continua aparent fără nici o legătură: “Noi am avut numai femei frumoase în neam, una dintre ele trebuie neapărat să se fi mângâiat pe buric cu vreun boier… Ascultă la mine, nouă ne curge sânge nobil prin vene, păcat că am luat-o pe mă-ta-mare să ni-l strice! Ehei, dacă m-aș fi născut eu unde trebuie…”. Teoria bunicului căpăta acum aspecte de veridicitate dacă ținem cont de disprețul față de munca țăranului, “dă la sapă, dacă nu l-a dus capul să facă mai mult, atâta poate, săracul!”, cășuna el deseori pe câte unul… Bărbatul, însă, mai ales la țară, trebuie să facă bani, să țină nevasta și familia, că de-aia este el stâlpul casei. Bunicul știa prea bine lucrul acesta, de fapt credea și el cu tărie că este unul din marile adevăruri ale vieții, și suferise mult fiindcă viața lui era un ciclu aparent fără ieșire, al muncii câmpului spre a face porumb pentru hrana vitelor, să le hrănească și apoi s-o ia zi de zi, an de an, de la capăt, dar el găsise soluția de a ieși din acest cerc vicios: grădina de zarzavaturi, pe care le vindea în piață. Îi plăcea să stea în piață, îmbrăca hainele cele mai bune, de parcă ar fi vândut cadouri pentru Crăciun și nu cartofi și legume pline de noroi. Știa să vorbească frumos cu lumea, să-și laude marfa, și mulți cumpărau de la el chiar dacă avea prețuri mai mari și mai uita mâna pe cântar… Calul Stelică îi era indispensabil, îl punea să se rotească mereu pentru a angrena mecanismul pe care-l inventase, “legumele mele au nevoie de apă, multă apă, ai învățat și tu la școală, castravetele, de exemplu, are peste 80% apă”, spunea și se învoia foarte rar să-l lase pe Stelică să fie folosit la alte munci mai puțin nobile, cum ar fi trasul la căruță, “ai boul și vaca”, îi închidea el gura bunicii. Peste ani, atunci când a cumpărat de la negustorii ruși, ce vindeau în bazar, o pompă electrică, l-a eliberat pe Stelică din ham, i-a dat câteva bucățele de zahăr candel, l-a bătut ușor pe grumaz și i-a spus, blând, încetișor, la ureche, de parcă Stelică ar fi înțeles limba română: “Hai, mă, ai muncit destul, mai odihnește-te și tu!”. Stelică al nostru nu făcea parte din acei cai albaștri care urcă aproape de aștrii în zbor ca să pască cerul și să-și potcovească copitele cu stele pe cale să se stingă și, în plus, nu cred că înțelegea prea bine cuvintele bunicului, așa că-i răspunse evaziv: “Iha, i-ha-ha!” și, după câțiva pași făcuți, începu să se rotească pe traseul pe care-l parcursese de atâtea ori, blând și parcă un pic mirat că nu mai simte greutatea în spate…Și eu eram un fel de Stelică al speciei umane, căci, fără să am nici cea mai mică intenție, am scos cheile, am deschis ușa și-am intrat în casă. Aritina stătea aplecată asupra unei tastaturi și făcea calcule, în micul birou pe care și-l construise, ca să lucreze și acasă. Era atât de roșcată și ochii ei erau atât de albaștri, încât am uitat ce gânduri războinice aveam cu ea… Am sărutat-o pe frunte, i-am mângâiat părul, cu frică să nu mă aprind de la focul ce ardea în el. M-a privit un pic absentă, “A, tu erai, dragule!”, și și-a continuat absorbită calculele. Mi-am făcut o cafea, am aprins o țigară și m-am așezat lângă ea. Am început să-i povestesc ce călătorie făcusem, prin câte trecusem, ce sentimente îmi încercaseră inima. M-a privit mirată și, când am terminat, s-a uitat cu milă la mine. Asta m-a întors foarte rău, m-a făcut să-mi joace sârba nervii. Suport să fiu urât, să fiu disprețuit, dar nu suport mila, și mai ales din partea unei femei, cu atât mai mult din partea femeii iubite. “Ești nebun, scumpule!”, mi-a șoptit și mila din vocea și privirea ei mă lovea ca un bolovan în tot corpul… I-am aruncat în față actele semnate și parafate care dovedeau că nu sunt nebun. A început să râdă, un râs din care nu se mai putea opri, dându-și capul pe spate, ținându-se cu mâinile de burtă, izbind isteric biroul cu palmele… N-am lovit niciodată o femeie, nici măcar cu o floare, dar atunci nu m-am putut stăpâni. O palmă. Atât i-am dat, dar s-a prăbușit și nu s-a mai ridicat. Din tâmpla stângă îi curgea, încetișor, un izvoraș roșu…”Ridică-te, iubire, n-am vrut, nu știu ce m-a apucat!”, am îngăimat, “Iartă-mă, n-am vrut, n-am vrut…”, dar ea refuza să mă asculte. O oră am plâns, am mângâiat-o, am sărutat-o, am rugat-o, dar n-a vrut să se ridice. Începuse să fie rece, foarte rece cu mine, iar eu n-am suportat niciodată răceala din partea unei femei, când o simțeam știam că trebuie să plec… Așa am făcut și atunci, am aruncat țigara, pe cale să se stingă, și-am plecat să-mi înec gândurile negre cu niște alcool. În stradă am aruncat o ultimă privire spre biroul Aritinei. Din geam, îmi juca pentru ultima oară părul ei roșu, mai aprins ca niciodată, răsfirat, răsfirat așa de mult, că acoperise tot geamul…
Mai târziu, în timp ce zăceam beat în camera de oaspeți a unuia din hotelurile noastre, m-a sunat un agent de la poliție care mi-a dat “..o veste extrem de tristă..”. Casa mea luase foc și pompierii, oricât de prompt interveniseră, nu reușiseră să învingă focul ce cuprinsese camerele pline de lemn, cărți, covoare și draperii… Singurul lucru rămas întreg, ca o minune, fusese o icoană din care cinci îngeri zâmbeau, parcă avand un aer de vinovăție că nu reușiseră să stingă focul. În sufragerie găsiseră un cadavru carbonizat, despre care se credea că ar fi al nevestei mele…
Trei zile am zăcut, îmbibat în alcool, uitându-mă la icoană și șoptindu-le îngerilor: “Hai, terminați cu aerul acesta de vinovăție, ce vină aveți voi, ce, sunteți pompieri?”, dar n-am reușit nici să-i fac pe îngeri să-și schimbe expresia feței, nici să trec peste șocul provocat de această veste macabră…
Din volumul cu același titlu premiat la Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România, ediția 2012