O strategie pentru un nou val de investiții străine directe, 2027–2030
România are nevoie de un nou val de investiții străine directe. Avem nevoie de el pentru creștere, dar mai ales pentru a ne moderniza industria, pentru salarii mai bune și pentru a urca în lanțurile europene de valoare, acolo unde se câștigă cu adevărat bani.
Dacă lunile următoare ne aduc o perioadă de stabilitate politică, ea trebuie folosită, nu doar trăită. Stabilitatea aduce atenție, credibilitatea aduce capital. Dar abia competitivitatea face ca acel capital să rămână și să se transforme în fabrici, centre de inginerie și locuri de muncă.
Gândesc această strategie în jurul a trei pentagoane: cel global al capitalului, cel al investitorilor care sunt deja în România și cel al accelerării investițiilor.
Unde este capitalul și cine are deja încredere în noi
Datele UNCTAD pentru 2024 arată că cele mai mari surse de investiții directe în lume au fost SUA, Japonia, China, Luxemburg și Hong Kong, urmate de Canada, Insulele Virgine Britanice, Singapore, Țările de Jos și Spania. Numai că o parte dintre aceste jurisdicții sunt locuri prin care capitalul trece, nu locuri în care se decide unde se construiește următoarea fabrică.
De aceea, pentru România, aș alege un Pentagon global după criteriul deciziei, nu după fluxurile unui singur an: SUA, Germania, Japonia, Regatul Unit și Emiratele Arabe Unite. Dintre acestea, Japonia mi se pare cea mai mare oportunitate pe care încă nu am fructificat-o. Avem din 2023 un parteneriat strategic, deci baza politică există. Ce lipsește este programul economic care să-i dea conținut. Cât despre China, capitalul chinez poate fi binevenit în sectoare nesensibile, cu condiția să nu creăm dependențe care să ne coste încrederea partenerilor occidentali.
Al doilea pentagon este al nostru, al celor care au investit deja aici. Potrivit BNR, la finalul lui 2025 primii cinci investitori finali în România erau Germania, cu 18,7 miliarde de euro, Austria cu 17 miliarde, Franța cu 13,8, SUA cu 8,6 și Italia cu 7,9 miliarde. Ei sunt prima noastră rezervă de creștere, iar cifrele o confirmă: din cele 7,9 miliarde de euro atrase anul trecut, aproape 3 miliarde au fost profituri reinvestite. O companie care ne cunoaște decide mai repede o extindere decât una care abia ne descoperă.
Și avem mult de recuperat. Stocul de investiții străine din România, de 134,8 miliarde de euro, reprezintă în jur de 35% din PIB, în timp ce în Cehia depășește 60%. Asta înseamnă că trebuie să ne batem nu doar pentru investitorii care vin prima dată în Europa, ci și pentru următoarea fabrică a companiilor deja instalate în Polonia, Cehia sau Ungaria.
Pe cine curtăm
O strategie cu șaisprezece priorități nu are, de fapt, nicio prioritate. Eu aș lucra în două cercuri.
În primul cerc, cel al recrutării imediate, aș pune cinci țări. Germania, unde miza este trecerea de la subcontractare la co-inovare în automotive, inginerie și automatizare, și unde Mittelstand-ul rămâne o resursă pe care am atins-o doar parțial. Statele Unite, cu care parteneriatul militar trebuie să devină și unul industrial, în apărare, energie nucleară, inteligență artificială și centre de date. Austria, pentru energie, finanțe și infrastructură, dar și pentru că poate folosi România ca platformă spre Moldova și Ucraina. Franța, în apărare, energie, aeronautică și transport, unde marii investitori deja prezenți pot aduce după ei întregi ecosisteme de furnizori. Și Japonia, în robotică, mobilitate, electronică și sănătate, cu proiecte concrete care să umple parteneriatul din 2023.
Al doilea cerc este al parteneriatelor strategice. Italia, al cincilea investitor din România, are o rețea densă de firme industriale mijlocii care pot crește aici. Coreea de Sud aduce electronică, baterii și apărare, iar ofertele noastre ar trebui gândite pentru marile conglomerate și pentru furnizorii lor. Emiratele vin cu fonduri suverane interesate de porturi, logistică și energie, cu condiția să le oferim proiecte mari și bancabile. Londra rămâne capitala private equity și a fondurilor de infrastructură. Iar Țările de Jos, care apar primele în statisticile noastre ca țară imediată, ne obligă să privim dincolo de holdinguri, la investitorii finali care decid cu adevărat.
Canada, Spania, Elveția, Singapore și India rămân pe radar, pentru oportunități punctuale. China este un caz separat, care cere selecție atentă.
Apărarea cere o discuție aparte. România are la dispoziție 16,68 miliarde de euro prin instrumentul european SAFE și beneficiază în paralel de finanțare americană prin Foreign Military Financing, inclusiv împrumutul de 920 de milioane de dolari din 2024. Le văd ca instrumente complementare, nu concurente. Criteriul comun ar trebui să fie producția în România, adică fabrici, co-producție și transfer de tehnologie, indiferent dacă partenerul este american, european sau coreean. Securitatea României se construiește euroatlantic, iar industria noastră de apărare trebuie să urmeze aceeași logică.
Pentru fiecare dintre aceste piețe avem nevoie de companii-țintă, de numele celor care decid, de proiecte pregătite și de o ofertă concretă. Nu mergem în lume să cerem investiții. Mergem să oferim oportunități în care merită să investești.
Două rezerve pe care încă nu le folosim
Prima este capitalul românesc. Investițiile românilor în străinătate au ajuns la 9,7 miliarde de euro la finalul lui 2025, după un an record, cu 1,5 miliarde investite într-un singur an. Sunt antreprenori care și-au vândut companiile sau care țin capital prin structuri din Olanda, Cipru ori Emirate și care pot redeveni investitori acasă. Un program de tip Romanian Capital Homecoming le-ar putea oferi coinvestiții în proiecte productive, cu grijă ca aceste sume să fie măsurate separat de investiția străină propriu-zisă. Nu le cer acestor oameni patriotism. Cred că trebuie să le oferim motive economice serioase să investească din nou în România.
A doua rezervă este capitalul ucrainean. România poate deveni platforma europeană a antreprenorilor ucraineni care vor acces la piața UE și un loc în reconstrucție. Un coridor investițional Ucraina–Moldova–România, cu Constanța, Galați, Brăila și Iași drept noduri, ar putea atrage atât capital ucrainean, cât și capitalul occidental care așteaptă reconstrucția.
Cinci lucruri de făcut repede
Primul este să ne recuperăm investitorii pierduți. Guvernul ar trebui să facă inventarul marilor investiții discutate și ratate în ultimii cinci ani și să redeschidă măcar cincizeci de dosare care încă au șanse. Am numi programul Second Chance Romania.
Al doilea este un traseu rapid de 90 de zile, cu un singur responsabil pentru fiecare proiect strategic. Nu promit nimănui aprobări automate, dar investitorul trebuie să știe în trei luni dacă proiectul lui este fezabil și ce urmează.
Al treilea ține de predictibilitate. După majorările de taxe din 2025, investitorul nu mai întreabă doar cât costă România, ci cât timp rămân regulile neschimbate. Pentru proiectele strategice aș propune un pact de stabilitate fiscală pe cinci ani, în limitele regulilor europene privind ajutorul de stat. Pe termen mediu, obiectivul firesc este îmbunătățirea ratingului de țară.
Al patrulea este o agenție stabilă, lăsată să-și facă treaba. ARICE, înființată în 2022, a trecut deja prin mai multe încercări de reformă, iar viitorul ei este din nou în discuție. Eventual Arice poate merge la Ministerul Finanțelor, care are și pârghii / scheme pentru investitori. Toate modelele care au funcționat, de la CINDE în Costa Rica la CzechInvest, au un lucru în comun: continuitatea. Aș face o evaluare limpede a schimbărilor din lunile următoare, aș corecta doar ce trebuie corectat, iar apoi aș da agenției stabilitate, adică un mandat pe mai mulți ani și obiective măsurabile. La fel de importantă este predictibilitatea pentru atașații economici, ale căror relații cu investitorii se construiesc în ani, nu în luni. Împreună cu ambasadele, agenția ar trebui să lucreze pe liste clare de companii-țintă, de la Washington, New York, Frankfurt și München până la Tokyo, Paris, Milano, Londra, Seul și Abu Dhabi.
Al cincilea este brandul economic. „Romania: Europe’s Next Growth Platform” poate funcționa doar dacă e construit pe dovezi: energie, talent tehnologic, securitate euroatlantică și mărturia investitorilor care sunt deja aici și sunt mulțumiți.
Toate acestea ar trebui coordonate de o unitate de livrare la nivelul premierului, care să urmărească săptămânal proiectele blocate și să intervină atunci când ceva se împotmolește.
Ce putem învăța de la alții
Nu există rețete miraculoase, dar câteva exemple merită reținute. În Costa Rica, agenția CINDE a sprijinit în 2024 73 de proiecte de investiții, iar 52 dintre ele au fost reinvestiri ale companiilor deja prezente, ceea ce arată că cel mai bun investitor nou este adesea unul vechi. Singapore a transformat recrutarea investitorilor într-o profesie, cu un stat care le anticipează nevoile. Grecia a arătat că o schimbare politică poate schimba percepția economică, dar numai dacă vine cu reforme reale. Iar Egiptul, prin megaproiectul Ras El Hekma finanțat din Emirate, ne amintește că o tranzacție spectaculoasă poate aduce rapid capital, fără să însemne neapărat o transformare de structură.
Romania Invest 2030
Aș lansa un program cu o primă etapă de un an. În primele 30 de zile, unitatea de coordonare și inventarul investițiilor pierdute. Până la 60 de zile, lista primelor o sută de companii-țintă, cele cincizeci de proiecte recuperabile și proiectul pactului fiscal. La 90 de zile, portofoliul de proiecte investibile, mecanismul accelerat și lista proiectelor de apărare cu producție locală. După șase luni, primele misiuni în piețele din primul cerc. Iar la final de an, un raport public cu investițiile contractate, cele realizate și blocajele eliminate.
Ținta ar trebui să fie depășirea recordului din 2022, de aproximativ 10 miliarde de euro investiții străine într-un an, față de 7,9 miliarde în 2025. Aș concentra efortul pe cinci domenii: apărare și industrii cu dublă utilizare, energie și infrastructură, inteligență artificială și digital, producție avansată și agroindustrie.
De la România ieftină la România indispensabilă
România nu mai poate concura prin costuri mici. Trebuie să concureze prin tehnologie, productivitate, infrastructură și prin poziția ei în regiune.
Cred că avem nevoie de un nou contract, atât cu investitorii străini, cât și cu propriul nostru capital: predictibilitate în schimbul angajamentului și parteneriat în schimbul dezvoltării pe termen lung.
Nu este suficient să deschidem ușa. Trebuie să știm pe cine invităm, de ce ar veni, ce le oferim și cine răspunde dacă nu vin.