Nicolae Mavrocordat s-a născut la Constantinopol, în ziua de marți, 3 mai, a anului 1680. A fost al cincilea copil al lui Alexandru Mavrocordat și al Sultanei Chrysoscoleu. Asemenea tatălui său, Alexandru Mavrocordat (Exaporitul), Nicolae a fost un eminent poliglot: pe lângă greaca populară, el a învățat greaca veche, latina, italiana, franceza, turca, araba și persana; mai târziu, în 1721, s-a apucat să învețe ebraica. Este foarte probabil ca, mai apoi, să fi dobândit o cunoaștere practică a limbii române, în răstimpul petrecut în Principatele Dunărene.
În adolescență, Nicolae a manifestat un talent aparte pentru scris: a compus în 1697 un dialog în maniera lui Lucian, în greaca veche, limbă pe care a folosit-o cu predilecție atât în corespondența sa, cât și în operele literare ulterioare.
Activitatea de scriitor a lui Nicolae Mavrocordat este foarte puțin cunoscută. Contemporanii săi din Republica Literelor n-au avut știință de aceasta decât prin intermediul unei singure opere, care, într-adevăr, a fost retipărită de mai multe ori, la cererea prințului: este vorba despre Tratatul despre îndatoriri, pe care Nicolae s-a apucat să-l compună în timpul exilului forțat de la Hermannstadt (Sibiu), în 1716. Tot atunci, probabil, a început să scrie romanul intitulat Răgazurile lui Filotheos.
Lucrarea Răgazurile lui Filotheos n-a fost cunoscută, în timpul secolului al XVIII-lea, decât sub formă manuscrisă. Prin urmare, a avut parte de o răspândire redusă. Totuși, acest text a fost obiectul unei distribuiri privilegiate – în cercuri alese –, fapt care i-a asigurat o anumită notorietate. Această punere selectivă în circulație este atestată, astăzi, de dispersia geografică a exemplarelor inventariate. Până în acest moment, au putut fi reperate douăsprezece cópii manuscrise ale textului, dintre care una nu este, de fapt, decât un fragment de câteva rânduri.
Intriga acestei opere romanești se poate rezuma pe scurt: Filotheos și prietenii săi abordează niște străini îmbrăcați după moda persană, pe Hipodromul din Constantinopol; un criptocreștin, cu numele de Iacob, îi invită să-și continue discuția în grădina sa. Puțin mai târziu, ofițerii otomani îl arestează pe Cornelios, falsul persan. Filotheos și Iacob se duc atunci să-l întâlnească pe un erudit tovarăș în Galata sau Pera; au loc alte discuții despre diverse subiecte literare sau de actualitate. Filotheos și Iacob se duc a doua zi la închisoare, unde un deținut otoman prezintă pe scurt biografia câtorva prizonieri. În fine, ultima discuție se petrece în grădina lui Iacob, unde sunt tratate din nou diverse subiecte.
Originalității formei romanești îi corespunde noutatea subiectelor tratate – noutate ieșită din comun în Orient –, precum și modernitatea spiritului în care ele sunt expuse. O nouă epistemologie își face apariția aici pe deplin formată, marcând trecerea de la înțelepciunea tradițională la „filosofie”. Fără a pune în discuție principiul îndătinat al Revelației, Mavrocordat proclamă suveranitatea Rațiunii ca fundament necesar al cunoașterii umane. Dominația Rațiunii este așa de mare încât ea îi impune cognoscibilului o ordine rațională care îl face să fie totuna cu inteligibilul. Apetitul pentru dominație se conjugă cu acela pentru cunoaștere; culminarea acestui proces dialectic constă în judecata critică a Rațiunii; aceasta face din sine unicul său principiu de autoritate. După o cercetare uneori sumară, alteori contextuală, autorul expune, prin intermediul naratorilor săi, opinii categorice despre filosofiile antice (platonism, aristotelism, stoicism și epicurism), teroriile politice antice și moderne (elogiul absolutismului, denigrarea machiavellismului), manifestările religiozității (elogiul religiei naturale și al creștinismului, discreditarea anomaliilor Rațiunii: chietism, superstiție, fanatism religios), științele moderne teoretice și aplicate și, în fine, despre chestiunile literare care frământau atunci Occidentul (cearta dintre antici și moderni, moralitatea teatrului, critica istorică). Dacă adăugăm la toate acestea critica tăioasă a orientalismului așa cum era conceput de către Occident, obținem o mărturie destul de cuprinzătoare despre domeniile în care se exersează curiozitatea științifică și sociologică a autorului.
Prima ediție a cărții Răgazurile lui Filotheos a fost publicată de Grigorios Konstantas, în anul 1800.
(Textul grecesc al cărții a fost stabilit, tradus în franceză și comentat de Jacques Bouchard și a apărut pentru prima dată într-o ediție critică în anul 1989: Nicolas Mavrocordatos, Les Loisirs de Philothée, cuvânt înainte de C.Th. Dimaras, Atena – Μοntréal, Association pour l’Étude des Lumières en Grèce – Les Presses de l’Université de Montréal.)
*
* *
Despre nebunie
Superstiția se ascunde la otomani sub masca nebuniei și își bate joc de cei naivi. Iar dacă cineva care face, ba în serios, ba în glumă, elogiul nebuniei s-ar întâmpla să se afle în tovărășia unor astfel de oameni, el ar descrie această stare în culorile cele mai aprinse. În vreme ce, pe alte meleaguri ale acestui pământ, slăbiciunea minții ia cel mai adesea chipul rațiunii și reușește cu chiu cu vai să-și procure cele necesare traiului de zi cu zi, la otomani nebunia este prețuită într-atât de mult, încât de multe ori rațiunea însăși se pune la adăpost deghizându-se sub veșmintele prostiei și ale neghiobiei. Într-adevăr, au existat situații în care unii magistrați de-ai lor au mimat nebunia și, astfel, au reușit să scape de pericolul care îi amenința din partea rivalilor. Alții merg chiar mai departe și, sub imboldul superstiției, cred că nebunia este semnul incontestabil al sfințeniei și că ea are darul de a prezice viitorul, lăsându-se poate convinși de cele spuse de Timaios la Platon – „drept indiciu grăitor că divinitatea i-a dăruit slabei minți omenești prevestirea stă faptul că, atâta vreme cât omul este stăpân pe mintea lui, el nu este în stare de inspirată și veridică prevestire, ci fie numai în timpul somnului, când puterea lui de înțelegere se află înlănțuită, fie în răstimpul vreunei boli, fie atunci când delirează, cuprins fiind de entuziasm divin” – și de cele scrise în Phaidros, și anume că „avem parte de bunurile cele mai de preț ca urmare a nebunei primite în dar de la zei”. Așadar, chiar dintre demnitari unii i-au prețuit și i-au onorat pe aceia care – fie cu adevărat, fie în mod prefăcut – cădeau pradă entuziasmului divin și se purtau ca aproape ieșiți din minți. Se prea poate să ne amuzăm în sinea noastră pe seama unor astfel de indivizi, atunci când îi zărim ba umblând goi, ba înveșmântați în straie somptuoase, ba umblând pe jos, mânjiți de noroi, ba alteori fâțâindu-se mândri, călare sau în trăsură, alături de demnitari; sau atunci când îi vedem prefăcându-se în locuri publice că le este foame, însă acasă duc un trai îmbelșugat și copios, beau vin fără să se ascundă, până la beție, și vorbesc vrute și nevrute, dedându-se la tot soiul de excese. La acestea se mai adaugă o altă mare plăcere, și anume să-i urmărești și pe oamenii atinși de boală într-alt fel; cu câtă ardoare li se închină nesăbuiților care și-au pierdut mințile, cu câtă bucurie le ies în cale, dându-se în lături dinaintea lor și oferindu-le un loc de cinste. Nu numai că flecăresc cu un entuziasm prefăcut și își pleacă urechea atenți la persoanele care sar în mod caraghios de la un subiect la altul și debitează fără oprire vorbe absurde și dezlânate, ci chiar îi admiră pe aceia care își povestesc visele sau fac orice altceva, le observă îndeaproape mișcările, gesturile și strigătele lipsite de noimă, iar apoi susțin că acestea sunt preziceri ale celor care stau să vină, nepierzând nicio ocazie de a le spune și altora cele văzute și auzite. Dar întrucât această boală este molipsitoare, frecventarea zilnică a unor astfel de oameni îndeobște denaturează cu totul firea multora, astfel încât nici măcar cei mai mintoși nu scapă până la urmă neatinși de boală; uneori, administrația publică este vătămată grav de o așa rătăcire, iar din cauza unor observații rostite cu neghiobie sau a vanelor speranțe pe care mulți demnitari le nutresc și, câteodată, prin aluziile tare naive făcute cu privire la evenimentele funeste iminente, unii au plătit cu propria viață. Dimpotrivă, nici nesocotirea celor exaltați nu este lipsită de primejdie, întrucât aceștia sunt ușor de mâniat și se simt ei înșiși atinși de afrontul aparent adus prietenilor și admiratorilor lor, ca unii care nu încetează să pretindă că puritatea sufletului nu este deloc umbrită de purtarea libertină. Căci, spun ei, oamenii desăvârșiți nu se supun legii.
Îndată ce am terminat de vorbit, italianul a spus:
– Dar iată ce mi se mai pare mie a fi uimitor: într-un fel sunt descriși otomanii în viziunea europenilor de aici și într-alt fel sunt ei în realitate. Și pentru a lăsa deoparte, deocamdată, unele lucruri pe care nu le-am cercetat amănunțit, întrucât nu m-am confruntat încă direct cu ele, am numai cuvinte de laudă în privința cordialității, a amabilității și a curtoaziei unora dintre ei și mai cu seamă ale demnitarilor cu care de curând am avut oarecum de-a face. Într-adevăr, este foarte greu de judecat dacă acela care se amestecă în treburile publice reușește să dobândească o pricepere adâncă a datoriei sale, mai cu seamă atunci când este vorba despre blândețe și asprime.
Despre blândețe și asprime
Într-adevăr, așa cum modul de viață al celor care guvernează cetatea se distinge de acela al simplilor cetățeni în privința reședinței, a veșmintelor și, în genere, a educației lor, tot așa trebuie să le fie diferite și moravurile, și legăturile cu ceilalți. În plus, niciun om cu judecată nu ar putea nega faptul că josnicia și vulgaritatea nu i se potrivesc deloc unui bărbat care a luat în mâinile sale treburile publice. Căci sfioșenia este aceea care – asociată cu iubire și teamă – ține în frâu, cu mare greutate, nărăvașa fire umană și aplecarea ei, cu orice prilej, spre nesupunere. Iată de ce mulți împărați admirați pentru cugetul lor înțelept și-au sprijinit pe teamă cea mai mare parte a propriei siguranțe, deși ei au prețuit foarte mult și iubirea și s-au arătat dornici să o strecoare și pe aceasta, prin orice mijloc, în sufletele supușilor lor, amestecând-o cu teama care fusese de la bun început sădită acolo. Pe de o parte, iubirea depinde de liberul arbitru al fiecărui supus și durează atâta timp cât acesta și-o dorește; adesea, ea dispare dintr-o pricină neînsemnată. Pe de altă parte, cârmuitorul inspiră teama folosindu-se de ea ba ca de un frâu, ba ca de o strămurare și lasă când mai strâns, când mai liber din mână treburile statului, așa cum o dictează circumstanțele și așa cum o cere situația politică. Chiar și în cărțile sfinte sunt prezentate exemple ilustre nu doar de milostivire și de blândețe (de care Dumnezeu se folosește atât direct, cât și prin intermediul profeților și al regilor), ci deopotrivă de amenințare și de neîndurătoare pedepsire, menite a ține în frâu sminteala care se îndreaptă spre prăpastia netrebniciei. Însă ceea ce predomină sunt blândețea și omenia. Și așa cum, în anumite boli cu slabe șanse de vindecare, medicilor le este permis uneori a se folosi și de foc, și de fier – dar dacă ei nesocotesc leacurile mai blânde și mai ușoare și propun frecvent întrebuințarea fierului și a focului, căpătând astfel faima de călăi, atunci ei ar fi izgoniți din cetate –, tot așa le este permis câteodată și autorităților însărcinate cu administrația generală să-i tempereze pe cei mai sfruntați prin încruntarea sprâncenelor, prin adoptarea unui ton mai dur sau prin aplicarea unei pedepse. În schimb, adoptarea unei atitudini despotice de către aceia care refuză – atât prin felul lor de a vorbi, cât și prin acela de a tăcea – orice discuție agreabilă cu supușii sau cu egalii lor stârnește multă invidie și aprinde în sufletele celor încercați de o asemenea amărăciune o dușmănie nemărginită. Că de aici au izbucnit multe conflicte interne este un fapt evident pentru oricine a citit cu atenție istoria. Totuși, mulți curteni regali, deși își doresc să se arate străluciți și viteji atât în administrarea treburilor publice, cât și în faptele de război (nu știu cum se descurcă în această privință), nu prețuiesc deloc adevărata regulă de aur a moderației; imitându-i chipurile pe cei admirați odinioară de romani și de greci pentru ținuta lor sobră și pentru purtarea lor smerită, ei arborează de ochii lumii o anumită modestie, iar prin solemnitatea atitudinii lor, prin zgârcenia la vorbă, prin tărăgănarea unui răspuns afirmativ sau negativ dat acelora care își cer drepturile, îi istovesc cu totul pe oamenii cu care au de-a face, împingându-i pe mulți la disperare. Și în vreme ce, bineînțeles, consideră ca fiind înfiorătoare cruzimea națiunilor lipsite de orice formă de cultură și noblețe, prea puțin pun la socoteală faptul că pentru bărbații viteji e mai bine să mori frumos decât să trăiești urât. Căci a năpăstui un suflet nobil și mândru prin vorbe mușcătoare, care îl ating până în străfunduri, sau printr-o lungă tăcere disprețuitoare nu diferă de chinuirea trupului prin fel de fel de torturi sau de prelungirea supliciului unei pedepse prin amânări cumplite, folosindu-te de o vergea de plumb spre a-i face rău celui aflat în suferință. Dar întrucât vor să se împopoțoneze cu o virtute după modelul celei antice, acești oameni ar trebui să le redea imaginilor strălucirea originalului în întreg stilul lor de viață: să disprețuiască banii, să facă mult bine, să poarte numai războaie drepte, să nu încalce, nici măcar față de adversar, îndatoririle care sunt în armonie cu legile omenești și cu cele divine, să nu se folosească în mod exagerat de stratagemele pe care mulți dintre eroii de odinioară par să le fi disprețuit, ci, ca urmare a unui prisos de generozitate după victorie – la care cel mai adesea ar trebui să conducă o vitejie neștirbită de nimic –, să se arate foarte moderați față de cei învinși, care deja se află la mila lor.
Fragment din Răgazurile lui Filotheos de Nicolae Mavrocordat. Traducere din greacă de Claudiu Sfirschi-Lăudat. Cartea este în curs de apariție la Editura Omonia