Rama din tablou

Este bine stiuta observatia, atribuita unui mare pictor flamand, potrivit careia “rama face tabloul”. Pictura din cuprinsul ancadramentului nu ar fi decat un accesoriu anecdotic. Cam asa pare sa fi gandit si Dorin Baba, un artist iesean aflat la prima lui expozitie personala intr-o galerie bucuresteana – Sala “Artis” din Complexul Teatrului National. Un eveniment insolit prin indrazneala de a deconventionaliza discursul pictural traditional, orientandu-l spre o functionalitate pregnant decorativa, subordonata unor rosturi ambientale prestabilite.
Privindu-i panourile, in general de dimensiuni medii si mari, atentia este captata de geometriile variabile ale constructiilor parietale, unele de o pretiozitate si o robustete a conceptiei si executiei ce pun in umbra compozitia picturala propriu- zisa. Imprevizibilitatea formelor expuse sporeste atractivitatea spectacolului vizual, in ansamblul lui. Fiecare lucrare este un alt univers plastic, desi artistul se doreste a fi ceea in substanta lui si este – un pictor. Numai ca “starea de necesitate”, careia ii raspunde prin asemenea concepte plastice (in care pictura este doar o componenta), il impinge spre capcana perfectionismului artificios. Il exerseaza cu voluptate si uneori reuseste performanta unei adecvari a celor doua (sau mai multe) planuri ale “viziunii” sale plastice, asa cum ni se releva, chiar in expozitia de la “Artis”, in lucrari precum cele intitulate: Dealuri; Porti; Dans (in ambele versiuni prezentate – o agreabila demonstratie de pictura “ton in ton”); Prapor si, mai cu seama, sofisticata constructie plastica Crocodil.
Numai ca prin supralicitarea efectelor truculente, artistul isi estompeaza propria filosofie picturala. Care, paradoxal, se lasa deslusita, cu conditia sa ai puterea de a face abstractie de retorismul scenografic pe care il cauta cu obstinatie si-l pune in opera cu scrupulozitate.
Manat de imbolduri comanditare, probabil bine recompensate, Dorin Baba risca pervertirea instinctului sau pictural, ca si a instructiei sale, pe altarul unor indoielnice gusturi artistice “de tranzitie”. Chiar daca, in felul lui, se straduie sa nu lunece in frivolitate sau in kitsch.
Dupa cum spuneam, dincolo de ceea ce se vede si, marturisesc, magnetizeaza curiozitatea privitorului, facandu-l sa zaboveasca scrutator in fata fiecarei lucrari, panzele ascund un colorist nu lipsit de rafinament, cu o vizibila cultura vizuala distilata in raspunsuri plastice in care se regasesc repere ale picturii gestualiste, tasiste, conceptualiste, dar si ecouri relativ bine asimilate ale realismului oniric, ale suprarealismului, ale simbolismului totemic sau abstract, ori ale fragmentarismului de factura pop-art. Altfel spus, Dorin Baba recurge la “exercitiile de stil” ca la un instrument uzual de lucru in ilustrarea unei anumite intentii plastice, pe care si-o doreste concordanta cu spiritul timpului si, mai ales, cu cel al micro-colectivitatilor carora li se adreseaza in chip expres. De altfel, avea sa imi destainuie intr-un tarziu, cele mai multe dintre lucrarile expuse la “Artis” provin din colectii private, ele fiind elaborate in stricta dependenta de contextele artitecturale si ambientale impuse. Extrase din mediul pentru care au fost create, ele isi pierd mare parte din motivatia plastica explicita. Reunirea lor – a acestor “singularitati” ce-si revendica vehement autoritatea solitara intr-o ambianta data si inconfundabila, de neschimbat! – este eroarea capitala a acestei expozitii. Daca pictorul Dorin Baba a dorit sa ne demonstreze maiestria lui de manuitor al penelului, de iscusit si sensibil plasmuitor de universuri colorate, acest proiect expozitional bucurestean nu-l reprezinta.
Dar daca a urmarit sa ne dezvaluie fantezia lui prolixa si exhibitionismul preocuparilor sale picto-ambientaliste actuale, atat de convingator motivate comercial, dar mai putin concludente in plan estetic, atunci experienta “Artis” poate fi validata drept un triumf. Orgolios si insolit!