Am ajuns la un capăt la care nu m-am gândit vreodată, așa că nu mi-am pregătit ieșirea din „scenă”. Nu prea știu cum să reacționez. Deocamdată, simt nevoia să scriu aceste rânduri pentru niște oameni cărora vreau să le mulțumesc.
Întâi sunt nenumărații colaboratori – sute! –, în al doilea rând sunt nenumărații cititori – sute de mii în cei 16 ani și jumătate de existență a „Ziarului de duminică”. Un ziar care a apărut, la inițiativa lui Adrian Sârbu, la 26 mai 2000, în timpul Târgului de Carte Bookarest, și a ajuns la numărul 827. (Cine vrea să afle mai multe despre viața acestui ziar, poate răsfoi cartea publicată anul trecut de un un inimos prozator-editor, un cristian, cel care voia să predea la facultatea de jurnalistică un curs despre jurnalismul cultural, axat pe disecarea acestei publicații – „Istoria inedită a unui ziar cultural. 15 ani cu Ziarul de duminică”). Un ziar pe care l-am conceput de la A la Z, cu eforturi uriașe săptămână de săptămână (deși mi se părea o distracție plăcută, ușoară), înconjurat și ajutat de o mână de colaboratori admirabili, din ce în ce mai puțini, până au ajuns să fie cernuți amarnic de trecerea timpului. Un ziar pe care l-am dorit altfel decât tot ce exista pe piața românească și care își datorează longevitatea, între altele, acestui demers menținut cu obstinație. Diversitatea lui cu numeroase forme de exprimare, fără patimi, rotație incredibilă a semnăturilor, impecabila consecvență, un ziar care a însemnat un univers coerent, făcut multă vreme de o echipă și căzut de la un timp în sarcina inițiatorului lui, dispus să-l continue la nesfârșit, dar obligat de rațiuni neculturale să se oprească. Un supliment cultural care a fost din prima clipă alipit, în mod fericit, „Ziarului financiar” – și explic o ultimă oară rațiunile care au intrigat la început: întâi, cititorii acestui cotidian erau (și sunt) foarte instruiți; dornici de informații din toate domeniile, inclusiv din cultură; singurii (sau printre puținii) care chiar au și resurse să contribuie la dezvoltarea fenomenului – să cumpere mult mai multe cărți, tablouri, să finanțeze evenimente etc. La o analiză atentă, toate aveau un rost: într-un ziar financiar găsești informații economice, despre valute, burse, comerț, piață în general; trebuia să ne obișnuim cu ideea că și cultura e o piață – a ideilor, a cărților, a tablourilor, a spectacolelor, a actorilor ș.a.m.d. Consumatorul de cultură are nevoie de informații bine structurate referitoare la această piață, are nevoie să i se ofere criterii valorice și valori pentru acest domeniu. „Ziarul de duminică” a făcut-o. Beneficiind de asocierea cu „Ziarul financiar”, „Ziarul de duminică” a fost, probabil, cea mai vândută publicație culturală, cât timp a fost tipărită, adică până în ianuarie 2009. După ianuarie 2009, a trecut online, cu un succes asemănător, cred, deși în mare parte publicul s-a schimbat. Doar că, de atunci încoace, numărul colaboratorilor s-a tot redus, din păcate…
Pentru tranziția românească, „Ziarul de duminică” a fost un proiect absolut ireal. Poate și din acest motiv mulți, foarte mulți, din interior și din exterior, i-au dorit răul, chiar dispariția. Sper ca acum, odată cu plecarea mea, să nu reușească să-și ducă la împlinire meschinele gânduri și ziarul să continue să apară. Sunt mult prea mulți cei care, dimpotrivă, afirmă că le este agreabil, chiar necesar.
O vorbă veche spune că nimeni nu e de neînlocuit. Mă îndoiesc însă că, exact ca acum, mult invocatele și cinicile argumente economice nu vor prevala în decizii definitive: cine nu produce bani, dispare! Cultura nu prea produce bani, prestigiul adus nu are greutate în fața ipochimenilor care decid. Dar asta e altă poveste dureroasă.
Nu vreau să scriu acum despre istorie, reușite, premii, mărunte eșecuri, speranțe, ambiții, despre faptul că voi fi fost intransigent (cum altfel să reziști?), poate nedrept uneori, întotdeauna perseverent, supraexpus.
Vreau să știți, cei care citiți acest text, că sunt mândru de acest Ziar pe care sunt constrâns să-l părăsesc după 827 de numere. O viață.