Nikos Kazantzakis (1883-1957) s-a născut la Iraklion, în insula Creta. Între 1902 și 1906 a urmat dreptul la Universitatea din Atena, apoi, timp de doi ani, și-a continuat studiile la Paris, unde a audiat cursurile filozofului Henri Bergson. A străbătut Grecia și lumea în lung și-n lat, călătorind ca nici un alt scriitor grec. Aflat veșnic în conflict cu autoritățile din țară pentru opiniile sale îndrăznețe (asemenea prietenului său Panait Istrati, era atașat ideilor de stânga), deși a îndeplinit o vreme și funcții publice, a găsit mai multă audiență în străinătate decât în Grecia. A fost nominalizat în mai multe rânduri la Premiul Nobel.
A primit, în 1956, Premiul pentru Pace la Viena. În jumătatea de secol dăruită literaturii, a fost creatorul unei opere de dimensiuni impresionante: poezie (Odiseea. O continuare modernă conține 33.333 de versuri, 1938), proză (în afara celebrei Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas, 1946, a scris romane care sunt tot atâtea momente de referință ale literaturii secolului XX – între care Hristos răstignit din nou, 1948, Ultima ispită a lui Hristos, terminat în iulie 1951, dar publicat în Grecia în 1955 și Căpitan Mihalis, 1953), dramaturgie, traduceri.
S-a bucurat de celebritate în lume ca nici un alt autor grec, deținând recordul de traduceri pe toate meridianele.
Între autobiografie si bildungsroman spiritual, Raport către El Greco (publicat postum, în 1961) trasează mai mult decât drumul prin lume al lui Kazantzakis (unul dintre modelele sale era Odiseu), căci dă seamă de metamorfozele intelectuale și sufletești ale unui mare scriitor. După cum însuși autorul recunoaște: “Așadar, cititorule, vei găsi în aceste pagini firul roșu închegat din picăturile sângelui meu, care marchează drumul meu printre oameni, patimi și idei.”
“Raport către El Greco nu este un text strict autobiografic – după cum însuși scriitorul mărturisește ritos -, nu este un volum de memorialistică sau de însemnări de călătorie, deși în paginile lui se derulează o fascinantă, perpetuă călătorie. Ultima carte scrisă de Nikos Kazantzakis este un testament literar, o proză în care cititorul statornic și iremediabil îndrăgostit de opera Cretanului va regăsi toate fațetele personalității vulcanice ale acestui titan al literelor grecești și universale.” – Elena Lazăr
Raport către El Greco va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecția “Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu. Traducerea din neogreacă este semnată de Alexandra Medrea-Danciu.
*
* *
În luna aceea de miere cu Italia, eram liber, fără griji, fără probleme metafizice, fără complicații amoroase; bucuriile mele erau neîntinate.
După atâția ani, acum când îmi amintesc aceste bucurii sunt uimit; plăcerile spirituale sunt depozitate adânc în mine, au devenit una cu mine, nu pot fi confundate cu amintirile; din memorie au trecut în vârtejul sângelui, unde trăiesc și acționează ca niște instincte naturale. Când iau o hotărâre, adeseori mă gândesc că nu sunt eu cel care hotărăște, ci influența exercitată asupra mea de o anume pictură, de un anume turn al Renașterii, de un anume vers înscris de Dante, pe una din străzile înguste din vechea Florență.
Nu sunt însă bucuriile spirituale, ci alte trăiri, mai aproape de căldura umană, cele care au rămas neclintite în memoria mea și mă privesc cu atâta tandrețe și amărăciune. Din întreaga aventură a tinereții, m-am ales doar cu o pradă săracă, foarte săracă și foarte modestă: o tufă de trandafiri care se veștejea la Palermo, o fetiță care plângea, desculță, pe o străduță murdară din Napoli, o pisică neagră cu pete mari, albe, la o fereastră gotică din Verona… E un mister ce lucruri poate să culeagă memoria omului, ce poate să rețină din toate câte îi sunt date! Era cândva un mare cuceritor, care ofta, aflându-se pe patul de moarte: “Trei lucruri am vrut în viața mea și n-am avut parte să mă bucur de ele: o căsuță pe malul mării, o colivie cu canari și un vas cu busuioc!” Din călătoria mea în Italia am păstrat în sufletul meu, mai mult decât toate, două foarte amare amintiri care mă urmăresc pline de reproș, care mă vor urmări până la moarte, chiar dacă nu am nici o vină.
Iată cea dintâi amintire:
Era către seară, plouase toată ziua, un adevărat potop. Ud leoarcă până la piele, am ajuns într-un sătuc calabrez. Voiam să găsesc o inimă miloasă, ca să mă pot usca și să găsesc un colțișor unde să dorm. Străzile erau pustii, porțile erau închise, numai câinii, simțind picior de străin, lătrau de prin curți. Prin aceste locuri țăranii sunt sălbatici, singuratici, suspicioși cu străinii. Mă opream la fiecare poartă, dar nu îndrăzneam să bat. Ah, dacă ar fi bunicul meu din Creta care lua felinarul în fiecare seară, dând ocol satului ca să vadă dacă nu era vreun străin! L-ar fi poftit în casă, i-ar fi dat să mănânce, i-ar fi așternut patul să se culce, iar dimineața și-ar fi luat rămas bun de la el cu o cană cu vin și o felie de pâine… În satele din Calabria nu erau astfel de bunici.
Deodată, la capătul satului, am zărit o ușă deschisă, m-am aplecat și m-am uitat înăuntru: un culoar întunecos, unde focul ardea, și o bătrână aplecată lângă foc făcea ceva de cină. Nu se auzea decât trosnetul lemnelor care ardeau, erau înmiresmate, trebuie să fi fost lemne de brad. Am trecut pragul și am intrat. M-am ciocnit de o masă, care era în mijlocul încăperii, m-am apropiat de foc și m-am așezat pe un scăunel, care era la îndemână. Bătrâna ședea pe un alt scăunel și amesteca în mâncare cu o lingură de lemn. Mi s-a părut că s-a uitat iute la mine, fără să se întoarcă, dar nu zicea nimic. Mi-am scos haina și am început să mă usuc. Simțeam fericirea urcând în mine ca o căldură, de la tălpi, la picioare, la coapse, la piept. Îmi era foame și inhalam cu lăcomie mirosul aburilor care ieșeau din oală, cred că era fasole, aroma era îmbietoare. Și iar am înțeles că fericirea pământească e făcută pe măsura omului, nu e o pasăre rară pe care o căutăm când în rai, când în mintea noastră, e o pasăre domestică și trăiește chiar în curtea noastră.
Bătrâna s-a ridicat, a luat două farfurii adânci de pe polița de lângă ea, când le-a umplut lumea întreagă mirosea a fasole. A aprins lampa, a pus-o pe masa cea lungă; a luat două linguri de lemn, o bucată de pâine neagră, ne-am așezat unul în fața celuilalt. Și-a făcut cruce, mi-a aruncat o scurtă privire, am înțeles și mi-am făcut și eu cruce. Am început să mâncăm, ne era foame la amândoi. Nu scoteam o vorbă. M-am hotărât să nu zic nimic ca să văd ce se va întâmpla. Poate că e mută, mi-am zis, ori nebună, o nebunie candidă, ca un fel de sfințenie. Cum am terminat de mâncat, mi-a făcut patul pe o laviță din dreapta mesei, m-am culcat. Ea s-a culcat pe cealaltă laviță, în fața mea. Afară ploua cu găleata; un timp am ascultat răpăitul ploii pe acoperiș, îmbinat cu respirația liniștită a bătrânei; trebuie să fi fost obosită, căci a adormit de cum a pus capul pe pernă. Încet, încet, ascultând ploaia și respirația bătrânei, m-a cuprins somnul. Când m-am trezit, lumina zilei se ivea prin crăpăturile ușii.
Bătrâna se sculase și pusese o cratiță pe foc să fiarbă laptele. Mă uitam la ea în lumina diafană a zilei. Zbârcită și gheboșată, puteai s-o cuprinzi într-o palmă, avea picioarele umflate și se oprea la fiecare pas să-și tragă sufletul. Numai ochii ei mari și negri ca mura licăreau de tinerețe, strălucind fără vârstă. Cât de frumoasă trebuie să fi fost în tinerețe, mi-am zis, blestemând soarta omului, degradarea sa inevitabilă.
Ne-am așezat unul în fața celuilalt și ne-am băut laptele, apoi m-am ridicat, mi-am pus traista pe umăr și mi-am scos portmoneul… Dar bătrâna s-a înroșit toată.
― Nu, nu, a șoptit ea și mi-a oprit mâna.
Și, cum mă uitam la ea uimit, fața zbârcită a prins să se lumineze:
― Mergi cu bine și Domnul să te aibă în pază, a spus ea, și să-ți răsplătească binele pe care mi l-ai făcut; niciodată, de când a murit bărbatu-meu, n-am mai dormit atât de bine.
Și acum, iată o altă amintire, mult mai amară decât prima.
Am sosit în Assisi, cel mai sfânt oraș din Italia, la început de primăvară. Aerul, grădinile, acoperișurile caselor, curțile, erau pline de prezența nevăzută a Sărmanului din Assisi. Era duminică, clopotele de la biserică răsunau și peste drum răspundea glasul de argint al clopotelor de la mănăstirea Sfânta Clara; amândoi sfinții se uneau în văzduh, pe veci inseparabili, cu glasurile nemuritoare dăruite de sfințenie și de moarte. “Părinte Francisc, când vei veni să ne vezi pe noi, surorile sărăciei, la mănăstire?” “Când spinii vor face flori albe…” Și, iată, de veacuri spinii înfloresc și, de veacuri, porumbelul și porumbița, uniți, își fâlfâie etern aripile deasupra orașului Assisi.
Urcam pe străduțele înguste, porțile se deschideau și femeile apăreau proaspăt spălate, mirosind a lavandă, cu părul pieptănat cu grijă. Mergeau grăbite, cu bucurie, la biserică să vadă și să fie văzute. În această țară a soarelui, primăvara, biserica e odaia de primire a lui Dumnezeu; prietenii și prietenele lui vin și se așează în bănci și încep să tăifăsuiască, ba cu Dumnezeu, ba cu vecinii și cu vecinele. Slujitorul lui Dumnezeu intră și iese, îmbrăcat în dantele albe, în sutană neagră sau purpurie, sună clopoțelul, îngână cu glas blând laudele închinate stăpânului lăcașului. Apoi musafirii se ridică, își iau rămas bun, îndreptându-se spre ieșire. Vizita făcută sfântului Francisc s-a terminat. Cerul surâde bucuros, iar jos, pe pământ, cârciumile își deschid porțile.
Aveam scrisori de recomandare către contesa Erichetta, spre a fi primit să locuiesc la reședința ei seniorială. Mi-a fost descrisă ca o bătrână aristocrată care trăia singură, cu o servitoare credincioasă, pe nume Ermelinda, și desigur s-ar fi bucurat de compania mea. Fusese cea mai frumoasă femeie din Assisi: văduvă la douăzeci și șase de ani, de atunci n-a mai cunoscut alt bărbat; avea întinse livezi de măslini și de vie, călare pe iapa sa, în fiecare dimineață își cerceta domeniile. Acum era bătrână, veșnic îi era frig și stătea lângă șemineu tăcută, tristă, ca și cum regreta viața ei de o atât de mare castitate… “Vorbește-i, privește-o ca și cum ar avea douăzeci și șase de ani, adu-i puțină bucurie, chiar dacă prea târziu.”
Era o zi blândă de primăvară, rândunelele se întorceau, câmpul era plin de florile Paștelui, mărunte, albe, vântul era cald și înmiresmat. Focul ardea în șemineul din marele palat și bătrâna contesă ședea într-un fotoliu scund dinaintea focului, cu o eșarfă albastră, de mătase, peste părul ei alb. A lăsat scrisoarea pe genunchi, s-a întors și m-a privit. Eram îmbujorat și încălzit de urcuș, cu cămașa descheiată, purtam pantaloni scurți și genunchii mei străluceau în lumina jăratecului. Aveam doar douăzeci și cinci de ani.
― Ei bine, a zis contesa zâmbindu-mi. Grecia întreagă a intrat deodată în casa mea, fii bine venit!
A intrat atunci Ermelinda, fata în casă care, la o adică, va primi o zestre bună de la stăpâna sa, a pus pe o măsuță joasă o tavă cu lapte, unt, pâine prăjită și fructe.
― Sunt foarte fericită, a spus contesa; acum nu mai sunt singură.
― Și eu, i-am răspuns. În clipa asta înțeleg ce înseamnă noblețea, frumusețea și bunătatea.
Obrajii palizi ai contesei s-au îmbujorat, dar n-a zis nimic; am văzut un fulger trecând prin ochii ei; cred că se gândea înciudată și nemulțumită: La naiba cu frumusețea și bunătatea, numai tinerețea contează, tinerețea, nimic altceva!
Mi-a dat o odaie imensă, cu un pat larg, cu baldachin de catifea; două ferestre mari dădeau spre stradă, peste drum se vedea mănăstirea Sfânta Clara: călugărițele ieșeau și intrau în liniște, cu aripi albe de o parte și de alta a capului; clopotnița, acoperișul, curtea erau pline de porumbei, mănăstirea suspina drăgăstos ca o porumbiță uriașă.
― Ce fac călugărițele cu atâția porumbei? m-a întrebat într-o zi contesa, ce rușine, ele nu văd și nu aud, cum de-i suportă? Ar trebui să-i alunge, ori mai bine să-i taie și să-i mănânce, să scape de ei! Să scăpăm o dată de ei!
Am rămas la Assisi trei luni; sfântul Francisc, contesa Erichetta mă rețineau și nu mă lăsau să plec. Unde era să plec? Dacă scopul vieții era fericirea, atunci de ce să fi plecat? Unde aș fi putut găsi o mai plăcută și mai sigură tovărășie ca cea a sfântului Francisc, pe care îl vizitam zilnic în casa lui, ori o companie mai fermecătoare decât a unei sfânta Clara în viață – contesa? Toată ziua mă plimbam prin vesela Umbrie, umblând prin crângul de măslini și prin vii, mergând pe urmele sfântului; primăvara mi se părea o procesiune franciscană de fioretti roșii, galbene, albe… Sfântul Francisc cu suita lui de flori se înălța iar din țărâna din Assisi și saluta fratele Soare, fratele Vânt, fratele Foc și fericita soră Apa… Și pe contesă; și pe fericitul tânăr din Creta care se afla alături de ea.
În fiecare seară mă întorceam acasă obosit și mulțumit. În șemineu, focul era aprins, contesa aștepta în fotoliu cu brațele încrucișate, aranjată și pieptănată, cu fața ușor pudrată, cu mâinile încrucișate; mă aștepta. Tăcută și tristă, ca de obicei, cu ochii pierduți, dar, când auzea ușa și îmi deslușea pașii, ochii i se luminau. Îmi arăta fotoliul de lângă ea, întindea mâna și o punea pe genunchiul meu.
― Vorbește, vorbește, dă-ți drumul la gură și nu te mai opri, e singura mea bucurie!
Și eu îmi dădeam drumul la gură și îi povesteam despre Creta, despre părinții mei, despre femeile din vecini, despre luptele purtate de cretani pentru libertate, despre ziua în care prințul Ghiorghios a pus piciorul pe pământul Cretei… Întreaga insulă era acoperită cu mirt și cu laur, luptătorii bătrâni cu bărbi albe, lungi, cu trupul crestat de lovituri de sabie, se aplecau să sărute mâna prințului grec; se poticneau unul de altul, abia îl mai vedeau pentru că ochii le erau plini de lacrimi… Altădată i-am vorbit despre irlandeză, despre urcușul nostru pe Psiloriti, despre ce s-a petrecut când am rămas singuri în bisericuță și despre despărțirea noastră neașteptată…
― De ce, de ce? întreba contesa interzisă, nu te-a făcut fericit, biata de ea?
― Ba da, foarte fericit.
― Și atunci?
― Tocmai de aceea, contesă.
― Nu înțeleg.
― Eram prea fericit, mai mult decât ar fi avut nevoie un tânăr, eram în pericol.
― Care pericol?
― Se puteau întâmpla două lucruri: ori m-aș fi obișnuit cu fericirea, care cu timpul și-ar fi pierdut intensitatea și măreția, ori aș fi trăit-o la fel de intens ca la început și atunci aș fi fost complet pierdut. Am văzut într-o zi o albină înecată în miere și am învățat lecția.
Contesa a căzut pe gânduri.
― Ești bărbat, a spus de la o vreme, nu ai numai asta în capul tău, mai ai și alte lucruri; dar noi, femeile…
În seara aceea n-am mai vorbit nimic; amândoi ne-am uitat tăcuți la foc până aproape de miezul nopții.
Uneori o trimitea pe Ermelinda să mă întrebe:
― Poate contesa să vă facă o vizită după-masă?
Imediat mergeam și cumpăram dulciuri și flori, apoi mă întorceam s-o aștept; la ora fixată bătea timidă, ezitantă, la ușa mea. Alergam să-i deschid, ea intra, înroșindu-se toată de parcă avea cincisprezece ani și mergea la prima ei întâlnire cu un băiat. O bună bucată de vreme era încurcată, nu putea spune nimic, apoi cu ochii pironiți în pământ răspundea monosilabic, cu glas nesigur. Mi se rupea inima văzând că sfiala și puritatea erau nemuritoare la o femeie adevărată, dându-i o strălucire disperată și amară, chiar la o vârstă înaintată !
Cu o zi înainte de plecare, contesa și-a petrecut brațele pe după gâtul meu și m-a făcut să jur că mă voi întoarce la Assisi s-o revăd.
― Dar repede, și a încercat să râdă, dar n-a reușit și ochii i s-au umplut de lacrimi, repede, pentru că s-ar putea să plec până atunci…
Nu spunea niciodată “o să mor”, ci “o să plec.”
Mi-am ținut cuvântul dat; doar câțiva ani mai târziu am primit un mesaj de la confesorul său, don Dionigi: “Vino, contesa ne părăsește!”
Eram în Spania, am trimis o telegramă și am plecat pe dată. Aveam un braț de trandafiri albi. Am bătut cu o mână tremurătoare la poarta palatului: mai trăia? murise?
© Editura Humanitas Fiction, Colecția “Raftul Denisei”, traducere din neogreacă de Alexandra Medrea-Danciu. Ediție integrală