Rasfatarea consumatorului (III)

Dar cine este EL, acest rege al pietei? Cine este, de fapt, consumatorul pe care bancile sunt acum nevoite sa-l rasfete, pentru ca asa le cere legea?
Intr-o tara in care veniturile medii din munca se mentin in jur de 150 de euro pe luna, numarul consumatorilor rasfatati de banci este relativ restrans. Cam 3 milioane de persoane, potrivit unor date recente. Dintr-un total de 22 milioane de consumatori. Desi consumul populatiei urca simtitor.
Cresterea consumului se vede cu ochiul liber: sporesc cumparaturile in unitatile comertului; iar pietele agro-alimentare sunt pline si de marfuri, si de cumparatori. Consumul, chiar daca nu e inca un tren rapid al cresterii economice, incepe sa fie un semn de ameliorare a traiului de zi cu zi.
O intrebare se dovedeste insa indreptatita: de unde vin banii ce constituie motorul acestei schimbari? Sa socotim. Peste 6 milioane de romani traiesc din pensii. Modeste, fara indoiala. Mai putin de 4,5 milioane sunt salariati, cei mai multi avand lefuri mici. Urmeaza agricultorii, pe care statisticienii nu reusesc sa-i numere. Fiindca multi locuitori ai satelor sunt agricultori in acte fara sa fie, in realitate, lucratori ai pamantului sau crescatori de vite. Plutonul populatiei active se incheie cu meseriasii, practicantii unor profesii libere, oamenii de afaceri.
Din cea din urma categorie sociala se aleg bogatii tarii. Nici numarul lor nu-i foarte mare, nici averile lor – cu prea putine exceptii, mediatizate in exces, nu-s impresionante.
Clasa de mijloc e si ea inadmisibil de restransa. O clasa in formare, ce se intrupeaza dintr-o combinatie de oameni de afaceri, liber-profesionisti, meseriasi de varf, salariati cu lefuri mari, tarani instariti.
Dar mai avem inca o categorie sociala in formare. Romanii care lucreaza in afara tarii. De altfel, ei trimit anual in tara cam doua miliarde de euro. Mai mult decat aduc investitorii straini. Incontestabil, banii veniti de la romanii calatori contribuie esential la cresterea consumului. Alaturi de pensii, salarii, venituri din afaceri.
Si mai departe? Desigur, oamenii cu venituri modeste: oraseni, tarani sau jumatate oraseni-jumatate tarani, in sensul ca locuiesc la tara si lucreaza la oras. Cateva milioane.
Mai e si munca la negru. Dominata, desigur, de sistemul paralel de servicii, ce antreneaza peste 2 milioane de oameni. Ei castiga destul de bine fara sa plateasca nici macar un leu impozit.
Plus economia subterana. Esenta economiei necontabilizate, cu o contributie semnificativa la castigurile unei parti a populatiei.
Sa nu omitem insa “cazanul comun”, cu multiplele lui forme. De aici se platesc ajutoare sociale pentru milioane de oameni. De aici se acopera indemnizatiile de somaj, compensatiile pentru disponibilizati si subventiile. Si tot de aici nenumarati salariati, dintre cei din intreprinderile de stat, continua sa “ciupeasca” (cu polonicul, cu lingura sau cu lingurita, dupa cat de “descurcareti” sunt) fara sa puna nimic in loc. Si fara ca statistica sa consemneze astfel de castiguri. De cele mai multe ori, furturile de materiale din fabrici, de pe santierele de constructii si din companiile nationale impovareaza consumul productiv. Culmea e ca marile si micile “ciupeli”, din “cazanul comun”, ce compun fata neoficiala a sistemului de venituri, totalizeaza sume uriase. Sume care, departe de a stimula munca, pentru ca nu cei harnici si competenti ajung la ele, sunt platite de societatea romaneasca pentru a intretine indemnul la lene si la chiul.
Dramatic este faptul ca viata continua sa fie grea pentru salariatii corecti, cu venituri fixe si mici. Si, mai cu seama, pentru pensionari. Ei sunt cei dintai loviti de preturile ce se apropie, in Romania, de cele din tarile dezvoltate. In timp ce pretul muncii a ramas in coada Europei.
In tarile in care concurenta domina piata, intreprinderile sunt nevoite sa plateasca bine munca performanta pentru a supravietui. Altfel dispar, rapuse de faliment. In Romania, in schimb, concurenta inca dormiteaza. Somnul concurentei face posibila blocarea stimulentelor muncii. La randul ei, munca in doru’ lelii intretine lipsa de competitie si de competitivitate. Iata insa ca, din ce in ce mai mult, pretul nestimulativ al muncii se transforma intr-un bumerang: devine tot mai daunatoare mentinerea descurajarii muncii prin salarii derizorii. Este cert ca salariile de subzistenta, pe care le primesc romanii, incurajeaza in prea mica masura consumul si, prin urmare, pun in pericol productia.
Cei mai multi dintre acesti oameni nu sunt rasfatati de banci cu credite de consum. Dar nici nu-s ingrijorati ca e inca prea mare partea ce se imparte tuturor, sub forma de alocatii sociale. Si ca prea putin ramane pentru a stimula munca eficienta, competenta. Din cauza obsesiilor egalitariste in impartirea PIB-ului, o buna parte din forta de munca, nestimulata, se complace intr-o evidenta stare de moleseala.
Totusi, acest cerc vicios incepe sa se franga. Se deschid ferestre prin care intra aerul si soarele. Printr-o astfel de fereastra a tasnit creditul de consum. Peste 3 milioane de romani s-au imprumutat la banci pentru a-si cumpara bunuri de consum. Ei invata, astfel, sa muste astazi o bucata din painea viitorului.