Adevărat cuib de vulturi, situat la aproape 1.200 de metri altitudine, Crușova este un oraș atât de frumos, încât călătorii vremii nu sunt zgârciți în cuvinte atunci când îl descriu.
Orașul se află la 45 km nord de Bitolia, în “mijlocul unui ocean de albanezi musulmani și slavi”, izolat cu totul de restul așezărilor aromânești. Pe culmi întunecate de neguri, puțini sunt cei care se așteaptă să găsească o “superbă așezare aromânească, cu case în 2-3 rânduri ca niște palate, deasupra câmpiilor cu sate mizere, înecate în noapte și în noroi”.
La prima vedere, orașul aduce cu o “speluncă de tâlhari”, datorită poziției sale din “creierii munților”. Vârful muntelui Crușova, notează Ioan Nenițescu, nu este nici pisc, nici platou, ci “înfățișează o scobitură ca un imens cazan, ca o jumătate a unei sfere gigantice”. Iar pe pereții acestui cazan stă așezată Crușova, astfel încât “de oriunde s-ar uita, călătorul uimit vede aproape întreg orașul”. Numai o fotografie din avion, crede scriitorul Anastase Hâciu, “ar putea cuprinde, în slabe imagini, totuși, măreția, în întregul ei, a acestui oraș – cel mai frumos oraș de munte – încântător, vărsat într-o căldare și așezat în amfiteatru, cea din urmă și grandioasă creație a geniului aromânesc; numai o privire de sus, din regiunile nourilor, ar putea îmbrățișa mândria acestui oraș modern”.
Nu întâmplător orașul este considerat de călătorii străini o adevărată Veneție de uscat.
Nenițescu apreciază însă însă drept greșită această comparație, “căci ea e departe de a da adevărata icoană a Crușovei”. Pe care o zugrăvește astfel: “Ziduri frumoase cu mai multe caturi, biserici mărețe, locuințe înalte și masive, toate presărate printre plopi piramidali și alți arbori de tot soiul, par ca suspendate de o mână magică pe pereții muntelui, pe pereții scobiturii din munte; iar sus deasupra Crușovei, dinspre miazăzi, stă o tânără și viguroasă pădure de fag, ca o mândră și trainică coroană pe fruntea acestui oraș ca de poveste. Tot deasupra acestei armânești fortărețe, în față și oblic cu pădurea cea de fag, stau câteva piscuri pleșuve și stâncoase, care în lumina soarelui par poleite cu aur și cu azur. La un loc, marginea giganticei scobituri din pântecele muntelui este ceva știrbită, și tocmai prin această știrbire e intrarea în Crușova. Două piscuri de munte, cu pereți pietroși și sălbatici, stau ca doi stâlpi ai unei uriașe porți. Trecând prin această poartă, deodată vederea călătorului este robită de priveliștea uimitoare și încântătoare a orașului”.
O vedere dintre cele mai grandioase, remarcă jurnalistul Francis Lebrun, deschisă spre câmpia Pelagoniei, cu un orizont nemărginit, în toate direcțiile. “Chiar norii care par a fi la nivelul nostru formează parcă o suprapunere nesfârșită de planuri nesfârșite până la extremul orizont. Drumul pe care l-am urmat apare ca o panglică albă cu arabescuri bizare. Valea pare un bogat covor persan cu nuanțele sale variate, roșii, cenușii, verzi, deschise sau aprinse.”
Împrejurimile sunt “foarte frumoase și bogate în priveliști minunate”, dar puțini sunt cei care se încumetă să plece neînsoțiți, de teama tâlharilor.
Nenițescu observă că nu există “ceas din zi și din noapte în care Crușova nu este pândită”. Nu întâmplător e un oraș “ce prin instinct s-a pus în defensivă”. În spații deschise prea ar fi stat armânul crușovean în calea tuturor. Mândria lui de rasă și sentimentele lui de moralitate prea ar fi fost rănite și “luându-și nevasta și copiii de mână s-a suit la munte”.
Bărbați iubitori de glorie și întreprinzători, artizani “de o mare pătrundere și creație artistică în meșteșugurile exercitate”, aromânii crușoveni “s-au avântat cu curaj în largul lumii după câștiguri și au cunoscut globul pământesc în mod intuitiv”. Mari crescători de animale și negustori cu caravane, crușovenii pot fi întâlniți aproape în fiecare orășel din provinciile europene ale Turciei otomane.
Și nu numai. În 1911, un grup de călători români ajuns pe aceste meleaguri găsește aici un “oraș de femei, de copii, de bătrâni liniștiți și posomorîți, de o moralitate severă”, care păstrează cu sfințenie tradițiile neamului. Poetul Ioan Nenițescu menționează obiceiul ca femeia să-i sărute mâna bărbatului și să-i spele picioarele oaspetelui. Aproape toți bărbații sunt “departe în străinătate, ca să lucreze mai cu seamă în orașele mari ale Europei orientale, dar și în Asia Mică, în Egipt și chiar în America”. Iar când banii câștigați sunt îndeajuns, iar vârsta le e înaintată, se reîntorc pentru totdeauna în orașul natal. “Acolo îmbătrânesc în liniște în mijlocul familiei, gândindu-se la fiii lor, plecați și ei la rândul lor, ca să-și încerce norocul și visând, câteodată, în lungile lor răgazuri, la țările îndepărtate, unde și-au cheltuit meșteșugita lor activitate”.
Hâciu observă la aromânii crușoveni faptul că sunt “într-atât de iubitori de frumusețile naturii și ale orașului lor, încât această iubire, ridicată până la expresia de cult religios, le-a pricinuit mari pagube în orânduirea afacerilor”. Și explică: un crușovean are “ca ideal să-și facă o casă mare și frumoasă, o nuntă ca în basme, să petreacă în pădure cu prietenii și rudele”, astfel că după ce își cheltuie câștigul o apucă din nou pe drumuri, “în străinătăți lungi și grele”.
Cu o populație de 15.800 de locuitori, predominant aromânească, în Crușova aflăm, la 1890, 2.816 de case, “cu ferestre mari și multe și cu balcoane numeroase”. Este un oraș viu, cu mai multe gimnazii (român, grecesc și bulgar) și cu școli primare ale tuturor neamurilor, toate în clădiri monumentale. Ar fi un oraș ideal, scrie Lebrun, dacă n-ar fi ura care desparte în două tabere înverșunate această populație pașnică. Mai precis, “armânii curați” și “grecomanii”. Altfel spus, între adepții românismului balcanic și cei ai panelenismului.
Înăsprirea acestei lupte, observă Nenițescu, a ajuns “până acolo încât a cauzat pretutindeni rupturi de relații între fii și părinți, între frați și frați”. Adeseori, bătrânii sunt grecomani, iar tinerii “armâni curați”. Trezirea conștiinței naționale începe în 1869, când la Crușova este deschisă, pentru scurt timp, prima școală românească, frecventată de vreo 30 de școlari. La sfârșitul secolului al XIX-lea, aici aflăm trei școli în care se predă în limba română și aromână (una de băieți, una de fete și una mixtă). Spre comparație, în aceeași perioadă, în oraș sunt deschise cinci școli cu predare în limba greacă.
Numele Crușovei rămâne, înainte de toate, legat de răscoala de Sf. Ilie. Mai precis, de 2 august 1903, când populația de aici s-a ridicat împotriva stăpânirii otomane și a proclamat o republică pentru toate grupurile etnice care trăiau în Macedonia. Republica de la Crușova a dăinuit doar 12 zile. În pofida rezistenței localnicilor, conduși de legendara căpetenie vlahă Pitu Guli, orașul este cucerit și distrus de trupele otomane. Moment ce marchează declinul acestei prospere așezări, care devine o palidă imagine a ceea ce a fost cândva. La câțiva ani după aceste evenimente, jurnalistul francez Lebrun, stabilit de ceva vreme la București, remarcă tristețea ce planează asupra Crușovei, din care au rămas “case spintecate” și “ziduri înnegrite, de care te lovești la fiecare pas”.
Astăzi, populația acestui oraș din Republica Macedonia numără puțin peste 5.000 de locuitori, dintre care 1.000 sunt aromâni. Timpul pare că s-a oprit în loc pe străduțele pietruite, impregnate de atâtea povești rămase nerostite. Viața curge molcom. Doar ceremoniile dedicate zilei naționale (2 august) mai tulbură liniștea acestui orășel de provincie. Și turiștii, tot mai numeroși. Veniți la mormântul celui considerat un “Elvis al Balcanilor”, aromânul Todor (Toșe) Proeski.
Crușova respiră a Toșe la fiecare pas. Imaginea tânărului decedat într-un stupid accident de circulație, în octombrie 2007, este întâlnită pretutindeni. Pe străzi, pe fațada clădirilor, în fiecare magazin. Lângă monumentul dedicat răscoalei din 1903 se înalță viitorul memorial Toșe Proeski. Câțiva pași mai încolo, la intrarea în cimitirul central, te întâmpină cei doi eroi ai Crușovei. Unul lângă altul. În dreapta, mormântul simplu al lui Pitu Guli. În stânga, mormântul lui Toșe Proeski, transformat într-un adevărat loc de pelerinaj. Iar gândul te duce la cuvintele cronicarului: Crușova, cuib născător de bărbați întreprinzători și de artiști!