Cum funcționează textul literar? Prin ce mijloace îl emoționează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de față.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul “Italice” (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învățat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință reală de a înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze și opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebește de specialiștii reali prin răbdarea de a explica pe înțelesul oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoția estetică.
– Nu ești primul pe care îl oripilează încercarea de a găsi cauza ultimă a artei în resorturile intime ale existenței. La fel de scandalizați s-au simțit (și se simt) oamenii când li s-a spus că provin din maimuță. Revelația aceasta a produs o rană adâncă despre care ai fi putut crede că s-a vindecat de-a lungul sutelor de ani care au trecut de la formularea teoriei lui Charles Darwin; și totuși constatăm astăzi că nu s-a vindecat din moment ce încă apar savanți, teologi, eseiști care cu mijloace mult mai subtile decât primii adversari ai evoluționismului încearcă să șteargă pata de pe onoarea lui homo sapiens. Se vorbește cu seriozitate chiar și despre o origine extraterestră a ființei omenești. Și aceasta în condițiile în care până și un copil își dă seama că un om, ca și un animal, ca și câinele sau pisica, de exemplu, are ochi, nas, gură, păr, sânge, că merge mutându-și greutatea de pe un picior pe altul, că se alimentează înglobând în propriul organism fragmente din alte organisme, că la venirea nopții caută un loc adăpostit și rămâne nemișcat ca să-și refacă forțele pentru a doua zi și așa mai departe. Acest “elitism” al ființei umane care – îngrozită parcă de efortul titanic făcut de-a lungul a milioane de ani pentru depășirea condiției de animal – refuză într-un mod aproape superstițios să-și mai recunoască ascendența se regăsește și în fermitatea cu care desparte creația artistică de orice rațiune practică. Este o eroare pentru că tocmai înțelegerea mecanismului generator al fenomenului estetic îi evidențiază acestuia complexitatea.
– Nu cred. Înseamnă oare că urmărind, de exemplu, saltul superb al unui atlet trebuie neapărat să știu ce mușchi se pun în mișcare pentru realizarea desprinderii de pământ?
– Nu trebuie neapărat, dar este preferabil pentru că numai astfel plăcerea ta de spectator se intensifică și se nuanțează, devine completă.
– Sau, dimpotrivă, se spulberă… Privind o evoluție acrobatică, îmi place să mă las purtat de fantezie, să-mi închipui că omul are puteri miraculoase… Dacă îmi explic zborul său prin acțiunea unor tendoane, vraja se spulberă.
– Un bun cunoscător al anatomiei omenești – Leonardo da Vinci, de pildă – ți-ar putea demonstra cât de ingenioasă, aproape magică este dispunerea acestor tendoane. Geometria lor variabilă, ghidată de un principiu al maximei economicități, pare opera unui inginer genial. Compară brațele macaralelor, care au atât de multe și… dizgrațioase elemente ajutătoare, cu membrele corpului uman, suple, de o desăvîrșită eleganță. Toate “pârghiile” care le asigură manevrabilitatea sunt discrete, aproape insesizabile. Și nu este vorba doar de această parte “mecanică”, ci și de o adevărată performanță în materie de “electronică”. În timpul executării unei sărituri, sosesc în creier sute și sute de informații despre poziția obstacolului, înălțimea lui etc., despre netezimea și duritatea terenului, despre încălțămintea purtată, la care se adaugă informațiile referitoare la starea de contracție a mușchilor, la rezervele de energie din țesuturi, la înclinația față de verticală a corpului etc. Iar toate aceste informații sosesc în valuri, fără întrerupere, introducând noi și noi corecturi și fiind integrate fulgerător într-o viziune de ansamblu, necesară luării unei decizii. A unor decizii, pentru că și deciziile se succed și se rectifică necontenit, în funcție de consecințele deciziilor anterioare, de transformările survenite în mediul înconjurător etc. Văzut astfel, un salt este o operă grandioasă, infinit mai grandioasă decât în viziunea ta romantică și, iartă-mă că ți-o spun, puerilă.
ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou “Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei). Emisiunea “Un metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, “Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com