Din cand in cand, agentiile de presa ne semnaleaza aparitia cate unui copil teribil, unul dintre aceia care ard etapele, uluindu-si profesorii, parintii si pe noi ceilalti cu performantele lor iesite din comun.
In vartejul pestrit al atator lucruri banale sau devenite banale prin repetitivitate, in marasmul stirilor care te fac sa pui sub semnul intrebarii puterea de judecata a multor contemporani adulti, aparitia unui astfel de copil – binecuvantat, am zice – te intareste in credinta ca Dumnezeu, din cand in cand, ne arata ca putem fi receptacolele harului sau, intrupat in cate un mic pianist de geniu, un sahist sau un matematician care, la 7 ani, stie cat un batran academician.
In afara unor cazuri celebre, Mozart, de pilda, putini stiu ce s-a ales mai tarziu de copiii teribili care au uluit lumea pe cand nu aveau mai mult de 10 ani. Cum reactioneaza parintii unei astfel de creaturi iesite din comun, cum reactioneaza colegii, scoala, dar mai ales copilul insusi, dincolo de performante, adica in viata cea de toate zilele.
De cele mai multe ori nu ne mai vin vesti, copilul genial devine un adolescent de exceptie, dar miracolul tinde sa se estompeze, sa nu mai prezinte interesul multiplicat de varsta frageda. Cine se mai intereseaza de viata sentimentala, de miscarile sufletesti ale unui adolescent care a uluit lumea la cinci ani?
Sa fim bine intelesi, nu ma refer la copiii chinuiti de parinti, crescuti cu biciul, pusi sa stea ore in sir in fata pianului sau a altui instrument, copiii impinsi in tot felul de competitii menite sa satisfaca ambitia nemasurata a familiei. Ma refer la acei copii, putini si stranii, care s-au nascut asa si pe care parintii se straduiesc sa-i inteleaga, uluiti ca in gradina lor traieste un asemenea miracol.
Zilele trecute, agentiile de presa ne-au semnalat cazul unui astfel de mic geniu american. La 18 luni stia sa scrie toate literele, la 4 ani terminase liceul. Au urmat vreo trei facultati (total diferite ca profil), apoi doctoratele.
Dar poate ca nici n-ar fi devenit o stire de presa existenta acestui copil daca (si aici incepe de fapt povestea) copilul de care se vorbea nu s-ar fi sinucis. La 14 ani. A luat pistolul tatalui si si-a tras un glont tocmai in capul lui de 24 de carate. Stirea se opreste aici. Nici un comentariu, nici o explicatie, nici o supozitie. Marturisesc ca m-a impresionat profund, nu pentru ca nu as mai fi auzit despre copii care isi pun capat zilelor, unii pentru ca si-au dezamagit parintii, altii pentru ca au picat la examen, altii pentru ca au facut o boacana care in mintea lor a luat proportii astronomice.
Cu adolescentul din stirea cu pricina este altceva sau, ca sa zic asa, opusul. Traise cat un batran, stia cat zece oameni de stiinta la un loc, arsese toate etapele. Un mic Faust plictisit de invatatura lumii, obosit de carti, de cunoastere, de propriul creier? Apucase oare sa simta, sa se emotioneze, sa se indragosteasca? Isi descoperise inima, sau nici macar nu avusese timp sa se bucure, sa planga, la urma urmei sa traiasca? Un creier urias intr-un corp fragil. O inima care nu a apucat sa freamate, o inima ramasa cu mult in urma mintii, un decalaj imens intre simtire si judecata.
Nu ni se spune daca a lasat sau nu o scrisoare. Poate ca nici nu era nevoie, caci inima are si ea ratiunile ei, oricat de infantila ar fi ramas. O inima uitata neexersata, trecuta cu vederea. S-a revoltat si a apasat pe tragaci.