Vreme de 31 de ani am trăit ravagiile dictaturii. În decembrie 1989 mi-am zis că am rupt-o definitiv cu trecutul. Și-am rupt-o, într-adevăr, atât cu trecutul cât și „în fericire”, cum se spune. De atunci am trăit și trăiesc încă ravagiile „democrației”. Ravagiile astea sunt însă foarte diferite. Primele, cele ale dictaturii, erau simplu de înțeles (deși greu de acceptat). Era ca și cum m-aș fi născut cu o infirmitate care nu avea leac. Trăiam ca prizonier al unei fatalități.
Acum, ravagiile „democrației” sunt mult mai perfide, mult mai perverse, mult mai greu de suportat. Aparent, avem de toate: și puteri ale statului separate și funcționale, și drepturi și libertăți, și sute de programe TV, și presă care zburdă liber, avem voie să comunicăm, avem acces la informație, avem chiar dreptul de a nu ne exercita anumite drepturi, avem voie să călătorim oriunde… În fapt, nu avem nimic.
Demnitatea ne-a fost confiscată, speranța ne-a fost luată ostatică și siluită, personalitatea ne-a fost pervertită în grafice și statistici, modelele au fost înlocuite cu anti-modele cu mare impact și de mare succes, care sclipesc din leduri, o dictatură personală a fost înlocuită cu sute (mii) de mici dictaturi.
Modelul „marelui conducător unic” a fost înlocuit, prin atomizare, de modelul post-modern al miilor de mici tirani care locuiesc în și domnesc peste toate instituțiile statului, care cârmuiesc după bunul plac și mânați de propria hămeseală un popor pe care, încet dar sigur, l-au transformat într-o populație. Într-o populație cu drept de vot, care are, adică, libertatea de a alege între diferite nuanțe ale aceleiași culori: răul.
Cu toate astea, îmi voi autoadministra duminică umilința de a merge la vot.