Atunci când i-a apărut albumul de fotografii “Corespondent de
război”, în 2007, la Humanitas, i-am reproșat lui Adelin subțirimea
textelor explicative și caracterul “turistic” al multora dintre
fotografiile făcute de el pe timpul războaielor pe care le
“acoperise” în Irak, Palestina, Liban, în închisoarea de la
Guantanamo. Abia acum, după ce am citit poveștile din spatele
poveștilor spuse de Adelin la televizor am înțeles acele
fotografii: atât textele, cât și imaginile sunt felii de război
adevărat, decupate de Adelin cu toate riscurile, modestia și mai
ales priceperea celui mai titrat reporter special de televiziune de
la noi. Poate unicul autentic și de nivel internațional, oricum o
instituție-reper a presei noastre mioritice.
La fel ca albumul în cauză, volumul “Războaiele mele”* este o
premieră pe piața publicistică românească, Adelin Petrișor fiind
primul jurnalist care-și publică amintirile despre cum a realizat
reportajele sale de război și interviurile cu personalități
internaționale greu accesibile. Cartea lui Adelin era mai mult
decât necesară, ea alăturându-se astfel prin sinceritate,
obiectivitate și spectaculozitate volumelor cu subiect similar, dar
de o mai mare amplitudine istorică și politică, semnate de
legendarii corespondenți britanici de război Martin Bell – “In a
Harm Way” (experiența bosniacă a viitorului membru al Parlamentului
britanic) sau, mai ales, cea a lui John Simpson (la un moment dat
redactorul-șef al știrilor externe ale BBC) – “Strange Places,
Questionable People”. Actualii și mai ales viitorii istorici și
comentatori ai media românești vor fi extrem de fericiți cu această
carte, deopotrivă inedită și fermecătoare, tot așa cum colegii de
breaslă, “secta lui Adelin” cum îi spunea Cătălin Tolontan, vor
putea culege câteva experiențe și lecții valoroase de jurnalism, de
onestitate, de viață de reporter-soldat compatibil cu standardele
internaționale în materie.
La fel cum îi este și firea, Adelin Petrișor nu vrea să dea lecții
nimănui, nu face nici pe deșteptul, nici pe eroul, ci își
povestește simplu și direct, cu umor și fără patimă, întâmplările
adesea dramatice trăite în deplasările sale în timpul conflictelor
din Iugoslavia (Belgrad – aprilie 2006), Irak (Fallujah – ianuarie
2005, Ramadi – mai 2005, Bagdad – aprilie 2003), din Afganistan la
trupele speciale române (decembrie, 2008), din Liban (iulie 2006),
la închisoarea din Guantanamo (septembrie 2006) sau cum a reușit să
ajungă să ia interviuri în exclusivitate unor Yasser Arafat,
ayatolahul Fadlallah sau Benjamin Netanyahu. Nu din dorința de a
șoca, de a impresiona sau de a fi cool, ci pentru că vrea să fie pe
deplin sincer și onest.
Adelin își descrie fără sfială momentele de frică și panică, își
recunoaște emoțiile și năzbâtiile, tot așa cum reproduce neaoș
dialogurile tipic cazone, purtate indiferent de naționalitate:
“Fumam liniștit și mă gândeam la ce ne așteaptă… – Băi
dobitocule, să te fut! Stinge imediat țigara! Ești prost? Dacă vrei
neapărat să ajungi ținta unui lunetist, pleacă măcar de lângă
convoiul meu, a urlat cineva de la doar câțiva metri de mașina
noastră.” La fel de “firești” sunt și detaliile cumplite privind
condițiile de viață dintr-o tabără americană din Fallujah: “În
apropierea ruinelor între care dormeam, am văzut o toaletă
ecologică. Am deschis ușa și un miros pestilențial m-a făcut să
înțeleg că era inutilizabilă. Era un munte de rahat care depășea cu
câțiva zeci de centimetri tronul.”
Cuminte, doar cu un umor dulce-amărui, Adelin povestește pentru cei
care-și mai fac iluzii romantice despre
ziaristul-care-poate-deschide-orice-ușă, despre imensa răbdare,
abila diplomație și indispensabilul noroc de care a avut nevoie
pentru a obține aprobarea șefilor (Sorin Oancea, Radu Coșarcă, Dan
Luțan) pentru deplasările în zonele de război, pentru obținerea
banilor (adesea din sponsorizări – memorabilă scena cu Vântu),
pentru indispensabilele vize, aprobări, pentru stabilirea
contactelor în zona respectivă, pentru tot ce înseamnă pregătirea
logistică a unei transmisiuni de televiziune în direct dintr-un
teatru de operații. Mult mai acide sunt comentariile lui Adelin din
finalul povestirilor, atunci când este vorba despre faptul că
performanțele jurnalistice de nivel internațional sunt înecate în
media românească de interese politice, de obsesia rating-ului sau
de trivialitatea faptului divers de larg consum. Mare a fost
dezamăgirea lui Adelin Petrișor atunci când a fost primul ziarist
român ce a realizat la Belgrad un interviu în exclusivitate cu
liderul paramilitar sârb Arkan în timpul războiului dintre NATO și
Iugoslavia din 1999, dar TVR nu l-a dat pe post din motive
politice: “Lucram într-o televiziune care nu avusese bani să mă
trimită în Belgrad în cele mai importante momente și mai mult decât
atât, refuza acum să difuzeze un interviu pentru care mulți
jurnaliști ar fi dat aproape orice ca să-l obțină. Motivul invocat
era de o stupizenie nemaiîntâlnită. Mi-a fost atât de silă, încât
nici măcar nu l-am mai sunat pe Dan Luțan, un tip pe care, cel
puțin până atunci, l-am considerat profesionist și
echilibrat.”
Chiar și secvențele în care Adelin descrie cum putea să o pățească
rău de tot (“Dan, îți imaginezi că era să mor cu doar o zi înainte
să fac 31 de ani?”) sunt la fel de firești și neemfatice. Adelin
este perfect conștient de riscurile pe care și le asumă, câteodată
face mișto de ele, altădată le ignoră calculat și-l tulbură doar
atunci când își dă seama că cei care-l iubesc (mama, Maria) suferă
tare din cauza lui: “Adi, am citit toată noaptea de frică să nu
cumva să mor în somn și să nu știu dacă ați reușit sau nu să ieșiți
din Irak. Vorbele mamei m-au curentat pur și simplu. Și atunci am
înțeles cu adevărat cât de mult rău le făcusem celor dragi: Mariei,
părinților, prietenilor, care săptămâni în șir au fost paralizați
de frică.”
Nu poți să nu-l crezi pe Adelin când recunoaște un asemenea lucru
intim. Și este la fel de credibil în toate celelalte întâmplări,
unele chiar speciale, pe care le așterne cu har și aceeași
generozitate cu care își face meseria.
*) Adelin Petrișor, “Războaiele mele”, Editura Polirom, 2010
CALIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) și doctor
(Magna cum Laude) în științe militare, a fost ofițer în cadrul
M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar de televiziune si
presă scrisă și apoi ca ofițer specialist în operații psihologice
în cadrul NATO. A efectuat misiuni NATO în Kosovo și Afganistan. A
publicat mai multe volume despre propagandă, război mediatic și
istorie militară în România și Statele Unite. Din 2008 este
colaborator al “Ziarului de Duminică” și al revistei “Flacăra”.