Cele mai aprige dezbateri din istoriografia consacrată relațiilor româno-otomane au fost purtate în jurul actelor prin care a fost reglementat statutul juridic al țărilor române față de Poartă (“Capitulații”), relațiile economice fiind strîns legate de acest statut. Structurată în două secțiuni majore, cartea tratează în prima și cea mai consistentă parte dreptul otoman al popoarelor în context islamic (războiul, pacea și regimul nemusulmanilor – supuși sau străini), pentru ca în a doua parte să aplice acest drept la cazul țărilor române și al relațiilor lor cu Imperiul otoman. Autorul caută să contureze o serie de invariabile ce determinau relațiile statului osman cu nemusulmanii, ideologia “războiului sfînt” la otomani și mijloacele de încheiere a păcii cu statele creștine, în teoria și practica juridice, avînd în vedere sursele lor islamice și pe cele cutumiare.

Viorel Panaite(n. 1958) este profesor doctor la Facultatea de Istorie a Universității din București și cercetător la Institutul de Studii Est-Europene al Academiei Române. Reputat turcolog, a avut burse la instituții prestigioase din străinătate. A mai publicat: Limbajul politico-juridic în Islamul otoman (1998), The Ottoman Law and Peace (2000), Diplomație occidentală, comerț și drept otoman (2004), Early Western Books on Islam, Turks, and Ottoman Empire preserved at Folger Shakespeare Library (2006), Limbajul otoman al păcii și războiului în spațiul otoman (2007), Dreptul păcii și războiului în Islamul otoman (2007).

Pornind de la premisa că trebuie descifrată ideologia ce legitima acțiunile militare ale otomanilor, să vedem mai întîi care era terminologia folosită în Islam pentru război. Ca alte mari religii ale Asiei, Islamul vedea lumea ca pe o confruntare între forțe contrarii. În perioada timpurie a Islamului această luptă a fost redată ca un război între musulmani, cei care împărtășiseră credința revelată de Allah lui Muhammad, și necredincioși, cei ce respingeau adevărata credință. Și, cum în limba arabă orice “luptă religioasă” era catalogată drept djihâd, iată că și “lupta armată” (războiul în sensul clasic al cuvîntului) a fost încadrată în categoria generală de “efort depus pe calea lui Allah” și, în consecință, numit tot djihâd. În literatura occidentală, s-a reținut de cele mai multe ori numai sensul de “acțiune armată”, încetățenindu-se pentru djihâd traducerea “război sfînt”. Alfred Morabia a constatat însă că în textul coranic, pentru a desemna “războiul” (confruntarea armată), sînt folosite – alături de rădăcina dj.h.d. – și alte rădăcini, printre care cel mai des apar k.t.l. (“a se lupta”, “a omorî”), g.z.w. (“a ataca”, “a face razie”) și h.r.b. (“a face război”). Desemnarea războiului prin cuvîntul djihâd s-a impus însă atît de mult în conștiința musulmanilor, încît un anonim din secolul al VIII-lea d.Chr., descriind călătoria sa în China și India, va folosi termenul djihâd pentru războaiele autohtone. În textele juridice clasice, deci în ceea ce numim astăzi dreptul islamic al popoarelor, djihâd-ul semnifica, în general, efortul pe care musulmanul îl depunea pentru afirmarea Islamului în războaiele cu infidelii din “Casa războiului”, cu supușii tributari rebeli sau cu apostații. În lucrarea de față ne vom opri, bineînțeles, asupra acestui aspect al djihâd-ului. Înainte de aceasta se impune o definire mai cuprinzătoare a noțiunii de djihâd, astfel încât să obținem o imagine cât mai completă a acesteia.

În scrierile juridico-religioase musulmane întâlnim adeseori clasificări ale djihâd-ului. Astfel, Muhammed Șevkânî (m. 1250/1834) distingea patru feluri de djihâd: djihâd-ul cu propria persoană (care presupunea învățarea și aplicarea preceptelor de bază ale religiei, dar și acordarea de sprijin semenilor în acest sens); djihâd-ul cu diavolul (care înseamnă, în esență, respingerea viciilor lumești); djihâd-ul cu necredincioșii (care putea fi dus cu inima, prin cuvânt, cu averea și cu mâinile); djihâd-ul cu păcătoșii (dus cu inima și cu mâinile). Alfred Morabia își structura analiza noțiunii de djihâd pornind de la două mari încrengături: djihâd-ul extern(dus împotriva infidelilor din “Casa războiului”) și djihâd-ul intern(dus în limitele “Casei Islamului”). La rândul său, djihâd-ul internsuporta trei aspecte: djihâd-ul coercitiv șidefensiv(împotriva schismaticilor, ereticilor, rebelilor etc.), djihâd-ul moral și djihâd-ul spiritual.

În ce ne privește, luând în considerare multiplele accepțiuni ale noțiunii de djihâd,modalitățile de îndeplinire ale acestei obligații și clasificările după anumite criterii ale învățaților musulmani, dar și ale islamologilor, vom încerca o tipologizare a djihâd-ului care să se dovedească a fi cît mai cuprinzătoare și care să evite unilateralizările. Criteriul cel mai potrivit pentru această operațiune rămîne a inamicul, cel ce se opune realizării unui scop mai mult sau mai puțin ideal.

În limba arabă, semnificația generală a noțiunii de djihâd (încă din epoca preislamică) este de “efort susținut spre un scop determinat”, a cărui atingere presupune și justifică folosirea oricărui mijloc. Ea apare implicit în toate accepțiunile pe care djihâd-ul le va primi ulterior. Termenul djihâd își are originea în verbul djahada, ce înseamnă “a fi harnic”, “a face efort”, “a se osteni”, “a fi tenace”, și în substantivul abstract juhd,prin care se desemnează, în general, “efortul”, “încordarea de forțe”, “concentrarea eforturilor” pentru atingerea unui scop. Această semnificație generală, atât de cuprinzătoare, a reprezentat trunchiul din care au început să crească – potrivit scopurilor religioase, politice sau juridice urmărite – ramuri, sensuri noi ale noțiunii de djihâd: acțiunile credincioșilor musulmani pentru a-și dovedi credința; expediție militară împotriva arabilor nemusulmani; război contra infidelilor (“război sfînt”); lupta credinciosului pentru autoperfecționare morală și religioasă; efortul intelectual din domeniul apologeticii musulmane; munca juriștilor în căutarea soluțiilor de drept etc.

În Coran – după părerea traducătorilor și exegeților săi – cuvintele care au rădăcina dj.h.d. nu se referă cu predilecție la război și religie, ci derivă în general de la verbul “a depune efort”, această rădăcină fiind folosită de regulă în expresia “efort pe calea lui Allah”. Analiza detaliată făcută de A. Morabia asupra celor treizeci și cinci de versete în care apar cuvinte cu rădăcina dj.h.d. vine să înlăture tendința de a acorda noțiunii de djihâd o valoare exclusiv războinică, tendință întâlnită atât în epoca medievală, cât și în cea modernă, mai ales la nemusulmani. Astfel, de douăzeci și două de ori semnificația djihâd-ului este de efort de ordin general, de zece ori desemnează activități războinice, iar de trei ori djihâd-ul are o tentă spirituală. Simplificând, se poate spune că în Coran djihâd este folosit cu două sensuri de bază, corespunzătoare celor două etape ale Revelației. Astfel, în surele din perioada meccană, prin djihâd este desemnată lupta credinciosului pentru a-și dovedi credința față de Allah sau pentru a câștiga noi aderenți la Islam prin convingere. “Și cel ce se luptă se luptă numai pentru sine…” – se afirmă în Coran XXIX/6. Ulterior, în surele revelate la Medina, deci după Hegira (622 d.Chr), rădăcina dj.h.d îmbracă noi semnificații, precum “a lupta contra cuiva”, “a combate politeiștii”, “război contra arabilor nemusulmani”. Câteva exemple: “…Dacă purcedeți la luptă pe drumul Meu și spre a căuta plăcerea Mea și le arătați (politeiștilor – n.m.) dragoste, atunci știu Eu ce tăinuiți și ce arătați pe față și acela care face aceasta rătăcește de la drumul cel drept” (C.LX/1); “O, Profetule, luptă-te împotriva necredincioșilor și a fățarnicilor și fii crunt cu ei, căci locuința lor este iadul și rău este drumul” (C.LXVI/9). Evoluția semnificațiilor noțiunii de djihâd către cea de “luptă cu sabia” este ușor de înțeles, în condițiile în care Muhammad era propriul “doctrinar” (deci cel care căuta să-și legitimeze acțiunile politice), Coranul reflectând, în general, circumstanțele istorice și impactul acestora asupra gândirii lui Muhammad.

“Tradiția” (hadith) va păstra tenta spirituală a djihâd-ului, dar va accentua tot mai mult semnificația de “acțiune armată contra politeiștilor”. În textele istorice, filozofice sau juridice din “perioada post-coranică”, djihâd va fi folosit cu o multitudine de sensuri, de la ” a acționa/a munci cu zel” până la “a-și înfrânge instinctele”, de la ” a duce o luptă armată” în general până la “război contra infidelilor”. În perioada modernă a istoriei lumii arabe, djihâd însemna orice efort depus pentru atingerea unui scop, nu neapărat religios. El a fost folosit pentru a desemna lupta de clasă, lupta armată, efortul spiritual etc.

A doua premisă pentru realizarea acestei tipologii constă în existența a patru căi (modalități), stabilite de juriști pe baza “Tradiției”, prin care credinciosul musulman putea să se achite de obligația djihâd-ului. Universalizarea religiei și realizarea unui Imperium mundi mahomedan, întărirea comunității musulmane și a credinței în cuvântul lui Allah puteau fi realizate de musulmani numai prin “efort pe calea lui Allah” (djihâd), dar acest efort putea fi depus cu inima, prin cuvânt, cu mâinile sau, în ultimă instanță, cu sabia. În acest sens, hanefitul Kasânî (m. 587/1191) definea djihâd-ul ca un efort depus pe calea lui Allah cu sufletul, averea, cuvântul sau cu mijloace războinice. Mai mulți învățați musulmani au operat chiar o clasificare clară. Astfel, Ebu’l-Velîd Ibn Rușd (m. 520/1126) împărțea djihâd-ul în: djihâd cu inima, djihâd prin cuvânt (cu limba), djihâd cu mâinileși djihâd cu sabia. La capătul “luptei pe calea lui Allah”, indiferent de modalitatea în care s-a acționat, se prefigura Paradisul, ca răsplată pentru efortul depus de musulmanii credincioși.

Djihâd-ul cu inimase identifică cu lupta musulmanului împotriva diavolului, în încercarea acestuia de a se elibera de tentația răului. Aceasta era calea pe care se ducea “cel mai bun djihâd“, cel prin care “îți cucerești” propria persoană, desemnat de A. Morabia djihâd moral individual. Dimensiunea ascetică, introdusă treptat în lumea musulmană, s-a structurat pe această formă “domestică” de purtare a djihâd-ului, care devenea din ce în ce mai mult o luptă spirituală, energică și fără odihnă împotriva trupului, dar și a sufletului, instigatori ai răului. “Nu vă ucideți inimile cu excese de mâncare și băutură – ar fi spus Muhammad -, ci iluminați-le prin foame și căutați să vă cuceriți prin foame și sete”. Această formă de djihâd a fost încadrată de A. Morabia în categoria djihâd-ului spiritual.

Fragment din volumul “Război, pace si comerț în Islam” de Viorel Panaite, în pregătire la Editura Polirom, colecția “Historia”. Carte publicată și în ediție digitală