Conn Iggulden
Pasărea furtunii
Editura Nemira
O nouă serie extraordinară de romane istorice apare la editura Nemira – Războiul celor Două Roze, cu primul volum, Pasărea furtunii, de Conn Iggulden, în traducerea lui Silviu Genescu.
Pentru pasionații de istorie sau pur și simplu cei care vor romane pline de personaje memorabile și întorsături de situație, seria Războiul celor Două Roze spune povestea tulbure și fascinantă a celor 30 de ani de război civil între cele mai mari familii nobiliare din Marea Britanie: Casa York și Casa Lancaster, una dintre ce mai brutale și sângeroase perioade din istoria Regatului. Este totodată perioada istorică și politică poate cea mai controversată și renumită, cu numeroase reprezentări în cărțile de istorie, romane, filme și seriale.
Conn Iggulden scrie în stilul marilor romane istorice, reușind să alcătuiască o tapiserie amplă și însuflețită a epocii pentru povestea spusă într-un ritm alert, care ține cititorii atenți și fascinați.
Romanul Pasărea furtunii începe în 1437, la ani buni după domnia bravului Henric al V-lea, când pe tron a urcat fiul său, Henric al VI-lea. Renumit pentru blândețea lui, sănătatea șubredă îl face un monarh slab, care nu poate conduce decât cu ajutorul apropiaților. Există însă destui nobili, printre care ducele de York, convinși că Anglia trebuie guvernată cu mână de fier pentru a supraviețui. Teritoriile ei din Franța sunt amenințate și sunt zvonuri despre o răzmeriță iminentă. Se răspândesc temerile că Anglia nu va rezista, cu atât mai mult cu cât Henric al VI-lea vrea să o ia de soție pe Margareta de Anjou.
Celelalte romane din seria Războiul celor Două Roze sunt: Trinity (2014), Bloodline (2015) și Ravenspur (2016) care vor fi și ele traduse la editura Nemira.
Conn Iggulden, unul dintre cei mai cunoscuți autori de romane istorice din zilele noastre, a semnat numeroase volume de gen, care se bucură de un real succes. Fiu al unui englez și al unei irlandeze, s‑a născut în 1972, a crescut cu poveștile mamei și a început să scrie încă de mic poezie și povestiri. A studiat literatura engleză, materie pe care apoi a și predat‑o. Dar în scurtă vreme a ales să se dedice în întregime scrisului și a debutat cu romanul The Gates of Rome, primul din seria în cinci volume Emperor, construită în jurul vieții lui Iuliu Cezar. În 2007 a apărut prima parte din seria Conqueror, tot în cinci volume, ficțiune amplă desfășurându‑se în imperiul mongol, Ginghis‑Han fiind unul dintre protagoniști. Seria Războiul celor Două Roze a debutat în anul 2013 cu romanul Pasărea furtunii, după care au urmat încă trei volume.
Prolog
ANNO DOMINI 1377
Sub pat, ligheane cu sânge regesc, închis la culoare, zăceau uitate acolo de doctor. Alice Perrers se odihnea pe un scaun, gâfâind din pricina efortului de a-l ajuta pe regele Angliei să intre în armura sa. Aerul din încăpere era îmbâcsit cu acreala mirosului de transpirație și moarte, iar Eduard părea propria sa efigie, palid și cu barba colilie.
Pe Alice o podidiră lacrimile în timp ce-l privea. Lovitura care-l doborâse pe Eduard la pământ venise din cerul senin al unei zile de primăvară, nevăzută și îngrozitoare, pe aripile unui vânt cald. Se aplecă cu grijă înainte și-i șterse saliva din colțul gurii lui lăsate. Cândva, fusese atât de puternic, un bărbat între bărbați, care putea lupta din zori și până-n seară. Armura-i lucea,cu toate astea era însemnată și scrijelită precum pielea pe care oproteja. Sub ea, mușchii și oasele își pierduseră vigoarea. Așteptă să-l vadă deschizându-și ochii, nefiind sigură de claritatea gândirii lui. Era conștient când și când, momente ale unei vieți tot mai firave și mai scurte, pe măsură ce treceau zilele. Se trezise în zori și-i șoptise să-i fie pusă armura. Doctorul sărise din scaunul său, dând regelui să bea încă una din licorile sale mizerabile.
Nevolnic ca un copil, Eduard refuză amestecul împuțit, începând să tușească atunci când bărbatul continuă să-i țină bolul la gură. Pe Alice o cuprinse mânia când văzu una ca asta. Cu toate protestele furioase ale doctorului, îl izgoni pe acesta din apartamentul regelui, plesnindu-l cu șorțul și neluând în seamă amenințările sale, până când izbuti să închidă ușa după el. Eduard o văzuse ridicând cămașa de zale de pe suportul armurii. Zâmbi o clipă, apoi ochii săi albaștri se închiseră și se lăsă înapoi pe perne. În următoarea oră, pielea ei deveni trandafirie din cauza efortului, ștergându-și fruntea cu dosul palmei în timp ce se muncea cu legăturile din piele și cu fierul, trăgându-l pe nbătrân înainte și-napoi, fără niciun ajutor din partea lui.
Totuși, fratele ei era cavaler și astfel nu era pentru prima dată când îmbrăca un bărbat, pregătindu-l de luptă. Când îi puse pe mâini mănușile armurii și se lăsă pe scaun, el abia dacă mai era conștient, gemând încet, aproape căzut în leșin. Degetele lui zvâcniră pe păturile boțite până când ea icni și se ridică, dându-și seama ce voia. Alice se întinse spre sabia uriașă agățată de peretele încăperii, fiind nevoită să-și folosească ambele mâini pentru a o așeza acolo unde palmele lui puteau apuca mânerul. Fusese o vreme când Eduard mânuise spada de parcă n-ar fi cântărit nimic. Își șterse lacrimile fierbinți în timp ce mâinile lui se strânseră într-un spasm, mănușa armurii scârțâind în tăcere.
Arăta din nou ca un rege. Reușise. Dădu din cap bucuroasă că, atunci când i se va împlini sorocul, regele va arăta așa cum era cât trăise. Băgând mâna în buzunar după un pieptăn, începu să-i aranjeze barba albă și părul încâlcite. Nu-i luă mult. Fața lui era lăsată într-o parte, ca și cum se topise o bucată de ceară fierbinte, iar respirația lui se auzea ca o horcăială sacadată.
La douăzeci și opt de ani, era cu aproape patruzeci de ani mai tânără decât regele, însă până la boala sa Eduard fusese viguros și puternic, de parcă ar fi fost hărăzit să trăiască pe vecie. Era rege deja când ea se născuse și nimeni dintre cei cunoscuți de ea nu și-l putea aminti pe tatăl lui, nici pe marele Ciocan al Scoțienilor,care domnise înaintea lui. Familia Plantagenet își lăsase urma în Anglia și devastase Franța în bătălii pe care nimeni nu crezuse că le-ar fi putut câștiga. Pieptănul se încurcă în barba lui. Ochii cei albaștri se deschiseră la atingerea ei și, istovit, regele o privi. Alice se cutremură sub uitătura lui cumplită, care-i adâncise slăbiciunea pentru atâta amar de vreme.
– Sunt aici, Eduard, spuse ea aproape în șoaptă. Sunt aici. Nu ești singur.
O parte a feței lui se zbârci într-o strâmbătură și-și ridică mâna stângă, cea bună, ca s-o tragă de mână și să i-o coboare, cea în care ținea strâns pieptănul. Răsufla din greu, iar pielea i se îmbujoră de efortul de a vorbi. Alice se aplecă mai aproape, sprea-i auzi cuvintele bolborosite.
– Unde sunt fiii mei? zise el, ridicându-și capul în așa fel încât se desprinse de pe pernă, apoi căzu la loc.
Mâna dreaptă-i tremura pe mânerul spadei, simțindu-se în siguranță cu ea.
– Vin, Eduard. Am trimis mesageri după John, să-l aducă de la vânătoare. Edmund și Thomas sunt în aripa cealaltă.Vin cu toții.
În timp ce vorbea, putu auzi un tropăit pe trepte și zarvă de glasuri bărbătești. Îi cunoștea bine pe fiii lui și se pregătise, știind că momentele ei de intimitate erau pe sfârșite.
– Mă vor trimite de-aici, dragostea mea, dar n-am să fiu prea departe.
Se aplecă și-l sărută pe buze, simțind căldura nefirească a respirației sale amare. În vreme ce se așeza înapoi, putu desluși vocea hârșâită a lui Edmund spunând altor doi despre un rămășag pe care-l pusese. Ar fi fost bine ca fratele mai mare să fi fost printre ei, însă Prințul Negru murise cu un an înainte, fără a mai putea moșteni vreodată regatul tatălui său. Se gândi că pierderea moștenitorului tronului fusese prima lovitură care dusese la toate celelalte. Un tată n-ar trebui să-și vadă fiii pierind înaintea lui, își zise ea. Era ceva cumplit de suportat, fie el rege sau om de rând.
Ușa se deschise cu un pocnet care o făcu pe Alice să tresară. Cei trei bărbați care intrară semănau cu toții cu tatăl lor, în feluri diferite. Cu sângele bătrânului Longshanks curgându-le prin vene, erau unii dintre cei mai înalți bărbați pe care-i văzuse ea vreodată, astfel că umplură încăperea și ea se trezi înghesuită chiar înainte de a deschide gura.
Edmund de York era zvelt și cu părul negru, aruncând o căutătură piezișă când dădu cu ochii de femeia care stătea cu tatăl lui. Nu fusese niciodată de acord cu ibovnica părintelui lor și, în timp ce Alice se ridică și rămase sfioasă, sprâncenele sale coborâră închipuind o expresie tăioasă. Lângă el, John de Gaunt avea aceeași barbă ca și tatăl său, cu toate că era încă bogată și neagră, tăiată în „V“, ascunzându-i gâtul vederii. Frații se înălțau lângă tatăl lor, privindu-l în vreme ce ochii lui se închiseră din nou.
Alice tremura. Regele-i fusese protector, iar ea își adunase o adevărată avere. Devenise bogată din această asociere, însă era perfect conștientă că oricare dintre bărbații din încăpere putea porunci să fie înșfăcată dintr-o simplă toană, iar proprietățile și pământurile să-i fie luate după nicio altă hotărâre decât cuvântul lor. Titlul de duce era încă atât de nou, încât nimeni nu le pusese autoritatea la încercare. Se ridicau deasupra conților și baronilor aproape ca niște regi în toată puterea cuvântului, aflându-și semenii și egalii numai printre cei din această încăpere, în acea zi.
Lipseau doi capi ai celor cinci mari case. Lionel, ducele de Clarence, murise cu opt ani înainte, lăsând în urmă-i doar o fetiță. Fiul Prințului Negru era un băiat de zece ani. Richard moștenise Ducatul de Cornwall al tatălui său, după cum va moșteni însuși regatul. Alice îi cunoscuse pe amândoi copiii și spera doar că Richard va supraviețui puternicilor săi unchi suficient de mult ca să ajungă rege. În sinea ei, n-ar fi dat nicio para pe șansele lui.
Cel mai tânăr dintre cei trei era Thomas, ducele de Gloucester. Poate pentru că era cel mai apropiat de vârsta ei, o tratase întotdeauna pe Alice cu blândețe. Era singurul dintre ei care luase seamă de prezența ei în timp ce era ridicată în picioare și tremura.
– Știu că ai fost o mângâiere pentru tatăl meu, lady Perrers, zise Thomas. Însă acum e momentul să rămână cu familia sa.
Alice clipi printre lacrimi, recunoscătoare pentru cumsecădenie. Edmund de York vorbi înainte să apuce ea să răspundă.
– Vrea să spună că ar trebui să pleci, fată, spuse el.
Nu privi spre ea, având ochii ațintiți spre figura tatălui său zăcând în armura lui, pe așternuturile albe.
– Ieși!
Alice plecă degrabă, ștergându-și ușor ochii. Ușa era deschisă, iar ea privi înapoi spre cei trei fii aplecați deasupra regelui muribund. Închise ușa cu grijă și suspină luând-o prin Palatul Poleit.
Rămași singuri, frații păstrară tăcerea multă vreme. Tatăl lor fusese ancora vieții lor, singura constantă dintr-o lume violentă. Domnise timp de cincizeci de ani, iar țara devenise puternică și bogată sub stăpânirea sa. Niciunul dintre ei nu-și putea imagina un viitor fără el.