Scriitor elvetian de origine romana, tradus cu succes de Editura Polirom (Vremea minunilor si Drumul scurt spre casa), Catalin Dorian Florescu (n. in 1967 in Timisoara) a publicat, de o vreme, peste granita, Maseurul orb, si e pe cale sa “inchida santierul” noului roman Zaira, intru publicarea caruia a obtinut oferte de la trei edituri germane. Cu Zaira, este pentru prima oara cand Catalin Dorian Florescu scrie la feminin.
– Ce te tine in Elvetia?
– Traiesc acolo de 25 de ani. Deci ma tin multe. Pornind de la comoditate, care este importanta, mai ales intr-o Elvetie care-ti da ca infuzie multe lucruri bune, chiar si bani – e un stat bogat, darnic cu scriitorii. Zurichul da senzatia de bomboniera: te misti intr-un spatiu mic, dar care are de toate. Poate ca-mi este un “acasa” mai mult decat imi dau eu seama, parintii imi sunt in apropiere, am ritualuri zilnice, legate de cafeneaua in care scriu, de prietenii pe care ii vizitez; publicul meu se recruteaza cel mai mult dintre elvetieni… Si inca ceva, poate la fel de important: nemultumirea. Razvratirea, care imi da energie sa fac literatura. O televiziune romana a facut, la un moment dat, un film documentar despre mine si despre alti romani care traiesc in Elvetia. Ne-am intalnit la Berna, intr-o zi frumoasa de vara, cu oameni la cafenele. In superbul oras vechi te poti plimba pe sub arcade, te poti aseza pe terasa din fata Domului si poti admira de-acolo, de sus, raul Aare, culoarea minunata a apei ce trece prin mijlocul orasului. Le-am spus acestor jurnalisti sa isi indrepte camera in jos si sa vada plasele care sunt puse cam la doi metri dedesubt, ca sa-i impiedice pe sinucigasi sa sara de pe parapetul acestei promenade minunate – sa sara inspre moarte si sa cada in cartierul de jos. Locul unde stai la soare si locul unde te omori le poti avea pe aceeasi fotografie. Sinuciderea este o mare problema in Elvetia, a fost discutata in parlament acum doi ani. Este al doilea motiv de moarte in randul barbatilor intre 15 si 40 de ani. Zurich este un oras bogat, ai zice ca e Paradisul pe Pamant, fiindca fiecare zi o petreci intr-o siguranta totala, te preocupi doar de felul in care sa-ti petreci serile. Problemele esentiale par rezolvate. Pot sa-ti vorbesc, insa, in acelasi timp, de consumul de medicamente, de numarul de drogati, de singuratate. Orasul Zurich e un oras de oameni singuri. Desi barurile, discotecile, cluburile sunt pline, iar oamenii au bani sa consume si trepidarea e continua, dedesubt se afla o mare gaura, o mare mutenie. Oamenii nu mai citesc carti, nu se mai concentreaza asupra lor, ies din casele lor; ies in cautare, dar de obicei ajung singuri acasa si cad morti de oboseala in paturile lor, dezamagiti ca nu au gasit pe nimeni. Suntem singuri. Aceasta singuratate o cunosc si eu si o suport. In parte, e a emigrantului, dar nu numai. Eu, ca artist, simt tacerea. Si nu pot sa fiu fericit intr-un loc in care, la 40 de ani, am ajuns sa spun ca imi vine sa urlu ca sa aud ceva. Sigur ca sunt si lucruri bune, dar in momentul in care spui “e bine, dar e si rau”, te neutralizezi si nu mai actionezi. In astfel de momente as putea sa ma intreb daca nu e mai bine sa plec. Poate pentru a descoperi ca oriunde m-as duce, la Madrid sau la Amsterdam, orase in care mi-ar placea sa traiesc, locurile devin la fel de stupide dupa un timp. De fapt, in viata nu scapi de Cioran. Cioran care a spus ca a trai inseamna a te imputina. Unii nu inteleg. Femeile, de pilda, pentru ca ele sunt datatoare de viata, n-au voie sa inteleaga fraza asta care duce la sinucidere. Eu inteleg foarte bine si ma lupt sa nu ma imputinez.
– De-atatea ori ai fost intrebat unde e “acasa” pentru tine. Cum te mai raportezi la aceasta notiune?
– Sunt doua variante. Poate voi fi in Elvetia acasa cand voi fi pus bazele unei familii sau cand voi avea un mormant. Fiindca niciuna dintre acestea nu s-a intamplat inca, sunt in cautare. E si benefic ca sunt intrebat, pentru ca trebuie sa ma pozitionez in multe lucruri, ceea ce inainte nu era necesar. Eu raspund rabdator. O fac si pentru mine, pentru ca obtin o realitate, care ar fi numai o ceata daca nu as avea cuvinte sa o formulez. Cati emigranti in Elvetia – romani, italieni, turci, portughezi – sunt intrebati unde sunt ei acasa, catora dintre ei li se acorda aceasta atentie sa raspunda? Nimanui. Si ei nu au cuvinte, si-atunci beau sau sunt depresivi sau nu sunt nimic. Multi dintre cei care vor sa plece din Romania, sa nu mai auda de ea, ajung in Elvetia si incep sa ofteze. Si daca nu ofteaza imediat, ofteaza dupa cativa ani. La inceput, trebuie sa excluda Romania ca sa se adapteze. Dar la un moment dat se intampla un declic si isi dau seama ca ceva din sufletul lor nu e trait si incep sa-si puna intrebari, intra intr-o criza existentiala. Nu am un raspuns clar la ce inseamna “acasa” pentru mine. Este un du-te-vino intre Romania si Elvetia.
– Identifici greu subiectele pe care vrei sa le atragi in romanele tale?
– Este cel mai greu lucru sa scrii despre plictiseala. Sa scrii un roman de 200 de pagini despre plictiseala, despre goliciune – goliciunea anumitor oameni grasi, care ocupa mult loc, totusi corpul lor fiind numai carcasa unui gol, a unor nimicuri. Eu nu am dus lipsa de teme. Observ doar ca ma indepartez, de la roman la roman, de temele vietii mele – nu de cele codificate, evident, care raman intotdeauna: cautarea fericirii, singuratatea, cum sa treci prin viata cu demnitate in pofida imputinarii. Textele mele au inceput sa se ocupe si de alte lumi. Zaira, cartea care urmeaza sa fie publicata, descrie viata unei doamne din perspectiva unei doamne. E o carte mai epica, ce nu traieste atat din umor, cat dintr-o viziune a textului, dintr-un suflu lung. Aceasta Zaira exista, traieste din nou in Romania dupa ce a locuit 40 de ani in Washington; este un personaj timisorean, a fost o papusareasa renumita in Romania anilor ’60.
– Cum te percepi ca romancier, in timp?
– Simt o maturizare. Cu toate ca inca iubesc Vremea minunilor, Drumul scurt spre casa, Maseurul orb, care-i mai recent, remarc ca de la roman la roman am devenit mai incisiv, frazarea e mai poetica, mai clara, textul e mai dens. Pentru romanul care-i va urma Zairei, va trebui sa stiu 50 de ani de istorie americana, pentru ca eroul principal se naste in Wisconsin. De la inceputul anului ma uit la foarte multe filme ale epocii, ascult si descopar multa muzica, vizitez locurile personajului. E cea mai intensa munca de cercetare pe care am facut-o vreodata.
– Exista probleme ale scriitorilor, in general, pe care refuzi principial sa le intelegi ca probleme adevarate?
– Exista probleme de care ma plang si eu si cred ca se plang si altii: vanzarile scazute, tirajele mici, presa care scrie rar sau dupa luni de zile, cartea care la scurta vreme dupa aparitie devine banala si dupa cateva luni s-a stins daca nu a facut boom. Sunt mici ofuri ale scriitorului, e clar, dar cred ca are dreptul sa le aiba, pentru ca el traieste de fapt pentru o intreaga societate. Nu stiu. E fals sa-ti doresti sa ai impact? Cand nu ai impact – e fals sa plangi? Sa dai cu pumnul in zid? E fals sa te sinucizi? E greu de spus. Scriitorul lucreaza cu pasiune, care e rar intalnita in capitalismul de consum. El traieste inca o data, traieste si acea parte a eului pe care ceilalti oameni, in goana de azi, nu isi mai permit s-o traiasca.
Interviu realizat de Ciprian Marinescu