Citeam azi valul de reacții virulente din mediul politic înalt, și chiar foarte (prea) înalt, pro și contra, cu privire la subiectul sensibil al nivelului ratelor către bănci, pe care au ajuns să îl aibă românii, care subminează nivelul consumului intern.
Sincer, mie personal mi se pare acest subiect extrem de important și demn de o discuție seriosă, fără patimile politice la care am asistat implacabil, de care conducătorii noștrii nu se dezic niciodată, în dauna noastră și a interesului național.
Acest grad de îndatorare a produs pe parcursul ultimilor 5-6 ani adevărate drame la nivel micro, oameni care muncesc cinstit, salariați de bază ai companiilor lor, care au ajuns să nu își mai permită rata uriașă la unica casă a familiei, din jocul aleator al piețelor financiare.
Pentru acești oameni, atâta amar de timp, Statul și BNR nu au făcut nimic.
Țările civilizate au legea falimentului personal, care oferă protecție indivizilor și familiilor de a evita aceste drame, noi avem în schimb doar legea insolvenței care, se știe, permite țepuirea în continuare atât a băncilor cât și a Statului, în egală măsură.
Dar o lege civilizată a falimentului personal nu avem. Interesant.
Apare în 2014, repet după 6 ani de drame adevărate, această discuție a unei măsuri care să reducă 50% din rata la bancă, pentru persoanele care au venituri mici și această rată a devenit extrem de greu de suportat, din motive obiective și independente de voința debitorilor (gen scăderea salariului, creșterea dobânzilor bancare, lipsa posibilităților de găsi o slujbă mai bine plătită, creșterea costurilor vieții în general).
Personal consider că ideea de a le scădea cumva ratele la jumătate pentru o perioadă este o idee bună, dar sincer și eu am dubii dacă această măsură va ajuta cuiva sub această formă, și dacă da, dacă impactul în economie va fi semnificativ, asta ca să nu mai vorbim de probabila rezistență a băncilor private, care s-ar putea simți oarecum afectate de actuala formă propusă, de unde o eventuală rezistență importantă a băncilor, cu lobby-ul de rigoare, care, în trecut a dus la îngroparea de multe ori a discuției despre legea falimentului personal în România.
Eu vin cu o abordare diferită la această problemă, repet, extrem de reală.
În primul rând trebuie să recunoaștem că scopul este de a elibera bani în economie pentru: consum, investiții, economisire, bursă. Mie personal mi se pare că orice destinație ar avea-o banii aceștia eliberați din venitul disponibil, e foarte bine, că de plecat în afară, nu prea au cum să plece. Deci ăsta ar fi scopul principal
Eu aș mai adăuga un scop: eliberarea banilor băncilor comerciale, blocați și ei acum în aceste creanțe, care ar putea fi folosiți pentru creditarea companiilor, deci redați unui circuit economic producător de valoare adăugată. Mai ales că aceste sume acordate ca și credite în 2005-2008, sunt sume purtătoare de dobânzi mari, indiferent că vin de la grup sau de pe piața liberă.
Și acum, trebuie să ne amintim că Statul încă deține o bancă de top: CEC. Sper că nu a uitat nimeni de acest „amănunt”.
Așadar de ce să nu preia CEC acești clienți ai băncilor, care sunt în dificultate acum, printr-o refinanțare inteligentă, cu bani proveniți de pildă de la BNR sau BCE (Banca Centrală Europeană)?
Sau finanțat chiar și cu bani luați împrumut de Ministerul de Finanțe la 4-5% dobândă, pentru că 1 mld de euro luat cu acest scop de pe piețele externe ar fi probabil mult mai eficient pentru economie decât 1 mld luat pentru a acoperi deficitul de pensii generat de introducerea de către Tăriceanu în 2007 a pensiilor private obligatorii, finanțate de la Bugetul de Stat.
CEC este o bancă comercială, dar spre deosebire de băncile private nu are o presiune a profitului incomensurabilă. Așa că din oficiu poate oferi condiții mai bune debitorilor, fără a afecta Bugetul Statului, cum pare că se întâmplă în actuala formă propusă.
Revenind la criteriul privind veniturile mici ale persoanelor ce se pot încadra în schema de ajutor, îl găsesc ilogic și discriminatoriu. Cunosc oameni care câștigă net 3.500 lei pe lună, dar au cumpărat în 2008 un apartament cu 2 camere în Militari cu 120.000 euro, la care plătesc acum o rata de 2.500 de lei! Nu credeți că dacă ar plăti doar 1.250 de lei pe lună, o perioadă, până le cresc veniturile, acești bani ar merge în consum? Poate și-ar permite să își dea copilul la grădiniță, sau și-ar repara mașina, producând valoare adăugată.
Sigur, se înțelege că scopul scăderii ratei ar fi să nu se adune un surplus la principal, din dobânzile pe această perioadă specială, pentru că aici trebuie să vină sprijinul de la Stat.
Mie personal, ca și prag de adresare, mi se pare mult mai obiectiv nivelul de indatorare maximă recomandat de BNR (35-40%, până nu demult, chiar și impus băncilor comerciale) și aplicat acum întocmai, de exemplu, chiar de CEC, si nu veniturile familiei, irelevante și discriminatorii, cred eu.
Astfel ar trebui să scadă rata pâna la atingerea nivelului considerat acum „sănătos” în sistem, eventual nu sub nivelul de 50% din rata actuală.
Asta ar însemna ca în cazul arătat de mine, dacă ajungem de la 2.500 lei rată (71% îndatorare) la 1.250 lei (36%) am respecta întocmai aceste principii.
Eu cred că o astfel de abordare ar reduce și presiunea pe Guvern și BNR, dar și rezistența din partea băncilor, iar efectul ar fi benefic și pentru CEC, pentru că ar câștiga enorm din imaginea pierdută în ultimii 24 de ani.