Intram oare intr-o noua epoca nucleara tocmai acum cand mass-media globale au comemorat macabrele consecinte ale accidentului de la Cernobil?
Cresterea continua a preturilor la petrol si dificultatile unei politici energetice de tip “ecologic” s-au adaugat incertitudinilor provocate de Rusia pentru a readuce in agenda strategilor occidentali optiunea revenirii la energia atomului. Tari precum SUA, Italia sau Marea Britanie – care abandonasera pista nucleara civila de peste doua decenii – au dat, primele, semnalul unui interes regasit. Altele, precum Finlanda, se pregatesc sa intre in club. Iar China, care consuma gigantic si comanda ciclopic, a si contractat, pentru urmatorii 15 ani, 20 de noi reactoare atomice (in stare sa-i satisfaca… 6% din necesarul de energie electrica).
Ce spun cifrele actuale? Electronuclearul detine doar 16% din productia mondiala. In UE, ea reprezinta 35% (cu aportul masiv al Frantei, care produce aproape exclusiv energie electrica de sursa atomica), in timp ce SUA stau in zona a 20%. Deocamdata, dupa Raportul RAMSES pe 2006, nu putem vorbi decat despre “un freamat timid”. Oricum, situatia cea mai contranstanta, adica neomogena, e de gasit in UE: unii mizeaza aproape exclusiv pe energia nucleara, altii, precum Suedia, Germania sau Belgia, au legiferat interzicerea acestui tip de energie sau inchiderea reactoarelor existente, pana in 2015. Grupul autoblocatilor e completat cu Italia (unde un referendum din 1987 a dictat denuclearizarea) si Spania, paralizata de un moratoriu factual asupra oricarori noi comenzi.
Revenirea la nuclear e impiedicata si de alti factori. De pilda “nuantarea” conditiilor de constructie si utilizare. Din anii ”60 – epoca de aur a acestui tip de industrie -, statul subventiona constructia reactoarelor si norma legislativ in asa fel incat investitia sa fie rentabila (in conditii monopolistice). Noile legislatii s-au liberalizat, fapt ce descurajeaza investitorii. Exista alte variante – sau tehnici electrice – mult mai rentabile: turbinele cu gaz in ciclu combinat, bunaoara, se monteaza mai repede (2-3 ani, in loc de 7, in cazul reactoarelor nucleare), costa mai putin si presupun cheltuieli reduse de training din partea cumparatorului. Numai operationalizarea unor politici climaterice foarte severe (in materie de cote poluante la energia clasica, produsa pe baza de carbune sau de gaz) ar putea inclina balanta in favoarea relansarii programelor nucleare civile. Din pacate, generatiile III si III plus de reactoare (cu apa usoara) nu vor putea fi vandute decat in aria OECD si numai daca se va verifica ipoteza optimista conform careia economiile acestei zone vor inregistra cresteri constante.
As nota – fiindca nu pot fi subestimate – si elementele de opozitie psihologica: nuclearul e inca legat, la nivelul opiniilor publice, de razboiul rece. Are ceva intrinsec antipatic, iar psihoza colectiva legata de cursa inarmarilor (care a marcat anii ”80 ai secolului trecut) nu si-a risipit inca norii radioactivi. Intre Cernobil – unde presedintele Iuscenko vrea sa organizeze vizite turistic-pedagogice – si dosarul nuclear iranian, pe care comunitatea internationala il tine in palme pe post de cartof fierbinte, soarta energiei atomice “in scopuri pasnice” ramane ambigua, daca nu incerta. Poate ca morile eoliene, inmultite pe dealurile Portugaliei si ale Greciei, ne vor aduce mai multa lumina decat opera, imperisabila, a lui Cervantes…