Sabina de Rochefort, scriitoare de origine română stabilită în Statele Unite, revine cu un nou roman, după Domnișoara Bovary în New York – „o carte de debut pe măsura originalului”.
Amellia, o tânără născută într-un orășel de lângă coasta Atlanticului, se confesează încă dinainte de a vedea lumina zilei, și crește sub ochii avizi ai cititorului, intersectându-se cu nenumărate personaje și cu viețile lor. Aflată sub vraja lui Samuel, un Pygmalion american, ea nu devine nici Galateea, nici Eliza Doolittle, ci reușește să-și creeze o nouă personalitate, plină de farmec și prospețime, în această rescriere contemporană a celebrului mit al metamorfozei și al idealului de neatins.
Acțiunea se petrece în America zilelor noastre, între Florida, New York și Long Island, dar eroii sunt înconjurați de aura magică a Greciei antice, care transformă o virtuală poveste romantică de box office hollywoodian într-o subtilă „tragedie americană”.
*
* *
L-am întâlnit pe Samuel în avion, eu eram fiica tânără ce mergea acasă la părinți într-un weekend lung, el era fiul în vârstă ce se ducea să-și vadă mama care era într-un cămin de bătrâni. El era la clasa întâi, biletul meu era în spatele avionului, pe penultimul rând, aproape de toaletă. Dar când am ajuns la locul meu, tipul din dreapta, care trebuie neapărat să spun că arăta extra, un amestec de Brad Pitt și prietenul lui, George Clooney, tipul m-a întrebat dacă nu vreau să fac schimb de locuri cu prietena lui ca să poată ei să stea împreună. Am fost de acord imediat, iubirea trebuie ajutată, nu? Și oricum, ce putea fi mai rău decât un scaun lângă toaletă? Dar surpriză, iubita avea loc în fața avionului! Am rămas bouche-bée, vorba profesoarei de franceză când zicea că o lăsăm cu gura căscată cât de inconștienți suntem, de fapt cred că voia să spună idioți, dar îi interzicea regulamentul. Nu i-am întrebat nimic pe cei doi, erau în ceruri de fericire că vor sta unul lângă altul, era nepoliticos să întreb, și ce rost avea, m-am așezat pe noul loc tăcută și liniștită ca un șoarece care a mâncat o bucată de brânză din cămară, de fapt o mulțime de brânză bună. Pe scaunul de lângă mine era un bărbat cam gras, ce ținea ochii închiși, dar nu cred că dormea, că abia decolasem, cu părul vopsit ultra profesional, dacă nu te uitai bine și nu te pricepeai, nici nu ai fi zis că e vopsit, un bărbat ce mirosea a Divine Man. Cum de știu? Păi la slujba mea întâlnesc aproape numai bărbați bogați și majoritatea desigur că sunt și bătrâni, ia ceva timp să faci bani, mai ales când e vorba de câteva zeci, sute de milioane, nu? Deci vrând, nevrând, am învățat câte ceva despre bărbații bogați, cum se îmbracă, cu ce se dau pe piele după duș, cum se poartă cu cei mai săraci decât ei. Pe unii clienți îi cunosc deja atât de bine că am curajul să-i întreb atunci când probează cămășile ce apă de colonie folosesc, ce deodorant preferă, cum au dormit în noaptea precedentă. Și pesemne pentru că mă văd așa de gâsculiță și provincială, nu se sfiesc, ba aș zice, din contra, le face plăcere să vorbească despre ei, despre succesele și pierderile în afaceri, despre necazuri, de orice fel ar fi ele, personale ori profesionale, deși sunt sigură că au învățat bine regula că nimeni nu trebuie să știe nimic despre viața lor. Cred că pe mine mă consideră așa de proastă și inofensivă, încât uită de orice regulă și îmi povestesc tot felul de chestii secrete, dacă aș fi vrut, pesemne că aș fi putut să fac și niște bani de aș fi cunoscut vreun jurnalist să-i spun niște secrete din lumea afacerilor. Dar de ce să mă leg la cap când nu prea mă durea, aveam eu nevoie de bani, dar nici chiar așa. Știam mirosul fiecărui client, asta e, mirosul e simțul meu cel mai dezvoltat și cred că dacă m-ai pune cu ei într-o cameră în întuneric, i-aș recunoaște pe fiecare din clienții de la magazin după miros. Așa că eram sigură că tipul de lângă mine folosea Divine Man, un aftershave ultra scump, care mirosea de parcă Dumnezu tocmai s-ar fi bărbierit și îngerii l-au stropit cu apa paradisului. Când miroase așa, uiți că bărbatul înmiresmat e urât, prost crescut, idiot, sau chiar agresiv, îți amintești numai că e bogat și dacă o să ajungi vreodată în rai, slabă șansă pentru mine păcătoasa, așa o să miroasă acolo. Și am văzut imediat că purta o cămașă Leo Darvari. 279,99 de dolari la noi la magazin. La prețul ăsta și punând mâna pe ele aproape zilnic, sigur că le recunosc. Știu și că Leo e stră-strănepotul unui aristocrat de demult din Italia. Cum de știu, e altă poveste, dacă o să am timp, o să v-o spun și pe asta. Dar eram prea obosită ca să-l studiez mai mult pe vecinul meu de scaun, așa că numai ce am închis ochii, am și adormit, cele opt ore de lucru își spuneau cuvântul. M-a trezit vocea suavă a unei stewardese care îl întreba pe cel de alături de mine ce fel de șampanie vrea. Am deschis ochii și atunci tipa m-a întrebat și pe mine cu o voce care își pierduse dulceața:
– Și pentru domnișoara?
– La fel, vă rog.
Desigur că la fel, nu știam prea multe despre șampania bună, nu eram atât de stilată, cum să știu eu ce fel de șampanie servesc în partea din față a avionului, eu întotdeauna am călătorit în spate. Când am luat prima înghițitură am rămas trăznită, nu mi-aș fi imaginat vreodată că exista ceva așa de bun pe pământ. Am văzut că bărbatul se uita amuzat la mine, sunt sigură că aveam ori fața unui copil care a primit cea mai mare bomboană din viața lui, ori a unei tâmpite absolute care descoperă ca prin minune cât e de proastă.
– Îți place?
– E divină, niciodată nu am băut așa ceva!
– Nu ai băut niciodată șampanie, sau nu așa de bună?
– Nu am băut niciodată șampanie adevărată, doar vin spumos.
Ce rost avea să mint când era clar pentru el și pentru oricine că nu făceam parte din lumea de la clasa întâi. El era elita, eu eram parte din clasa mijlocie, fără multă educație, că în cei doi ani de când eram la New York, îmi dădusem și eu seama că 12 clase și o școală de manichiuriste nu înseamnă prea multă educație, deși acum doi ani aveam altă opinie. Părinții mei nu călătoriseră mai mult de 1.000 km depărtare de casa noastră din partea veche a orașului Fort Lauderdale, nu mâncaseră niciodată icre negre și nu băuseră cocktailuri și șampanie adevărată, ci doar vinuri de alea spumante, care parcă sunt apă minerală alcoolizată. Eram imaginea perfectă a personajului pe care îl întâlnești în filme și în cărțile romanțate care rămăseseră în camera mea mică din casa părintească, cărți în care o fată tânără se trezește printr-un miracol lângă un bărbat bătrân și bogat, și la sfârșit ceva bani schimbă niște conturi. Oricum eu eram lefteră așa că nu era niciun pericol să pierd vreun ban. Într-un fel sau altul, banii sunt întotdeauna implicați în toate cele și mai ales în poveștile dintre bărbați și femei. Hainele de pe mine erau ieftine, cumpărate la magazine cu preț redus, pe pantofi dădusem un fleac de bani, pe degete aveam niște inele de argint, frumoase, dar nu prețioase. Dar, stați așa, la mâna stângă aveam un ceas Omega! Nu din cele foarte scumpe, dar totuși un Omega! Greu de imaginat la o fată ca mine, nu? Vă spun eu ce și cum imediat. Mai întâi i-am mulțumit mamei în gând că de mică mă bătuse tot timpul la cap – niciodată să nu ieși din casă, nu contează unde te duci, chiar și să iei pâine, fără să fii spălată și să ai haine curate pe tine, dar mai ales când pleci într-o călătorie, pentru că nu se știe ce se poate întâmpla. Însă era clar până și pentru mine așa cum eram cam simpluță, mulțumesc, Joe, primul și ultimul meu iubit, care mi-a zis în timpul certei finale ca sunt „naivă, proastă și am capul sus în nori”, sintetizând cuvintele, ar fi o idioată simplă, nici măcar una complicată, nu? La început, Joe mi-a zis că sunt frumoasă, că sunt bună la suflet, că sunt minunată, că mă iubește mai mult decât pe orice altă femeie, dar nu după mult timp petrecut împreună, a inceput cu alt refren: că sunt prea frumoasă ca să rămân acolo în orașul pensionarilor, că sunt prea plină de dorință ca să aparțin unui singur bărbat și deci va veni curând ziua când îl voi înșela, că sunt parșivă ca orice femeie, că sunt a diavolului ca toate femeile frumoase, că nu voi fi doar a lui oricât l-aș iubi numai pe el, că nu va putea niciodată să mă strunească și el vrea o femeie supusă, și de aceea, după doar două luni de când începuse legătura noastră, iubirea noastră?, m-a lăsat singură, m-a abandonat așa cum aruncă unii puii de cățea la margine de drum. M-a părăsit atunci când eu, ca proasta, i-am zis că nu pot trăi fără el, că suntem făcuți unul pentru altul, că nu există mai mare potrivire decât aceea dintre trupurile noastre, de parcă aș fi încercat și alt trup de bărbat. Și atunci pesemne s-a speriat că va trebui să fie numai al meu, el care avea mai multe vieți paralele și intersectate, care avea încă o iubită la noi în oraș și altele pe toată coasta de est a Floridei, de parcă ar fi fost comis-voiajor. Asta am aflat, după, că noi iubitele aflăm mai întotdeauna după.
M-a lăsat și mi-a zis că sunt naivă și proastă, și în doar câteva minute iubirea cea mare s-a schimbat rapid în disperare și dispreț pentru el, bărbatul care nu fusese destul de bărbat ca să fie al meu și numai al meu. Când, mai târziu, am aflat că la treizeci de ani Joe s-a însurat cu o femeie de patruzeci, nu prea frumoasă, dar prea bogată, șefa baroului unde el era încă stagiar fără prea multe șanse de avansare, m-a apucat râsul, și am râs isteric de se mișcau perdelele de la geamuri. Abia atunci mi-am dat seama că faptul că eram săracă a avut un rol mare în decizia lui Joe de a mă lăsa – dacă am fi rămas împreună, ar fi trebuit să muncească mai mult, mai ales dacă m-aș fi dus la școală mai departe, sau până mi-aș fi găsit o slujbă. Atunci am înțeles pentru totdeauna sper, că iubirea poate avea două fețe, una a admirației pentru cel iubit și alta a disprețului față de același om, încă iubit, sau deja pus alături, în dosarul cu amintiri. Trebuie să îi mulțumesc lui Joe cel șmecher, că m-a făcut să înțeleg la nici douăzeci de ani, că iubirea, mai strălucitoare decât aurul în lumina Raiului, devine uneori, de cele mai multe ori, opacă, ca o cochilie de scoică scoasă din apă pe uscat.
Fragment din romanul cu acealși titlu în curs de apariție la Editura Vremea