Mi-au trebuit cinci ani să înțeleg adevărul, că totul s-a terminat, că sunt doar pentru decor, că Don are nevoie de cineva să joace rolul soției ideale. L-am jucat și încă îl mai joc, nu spun nu, am ales să stau cu el și să cresc copii într-o familie, dar m-am eliberat în seara când am decis să mă culc în altă cameră. Mi-au trebuit cinci ani ca să plec din dormitor, cine mai poate crede așa ceva în ziua de azi.
Așa am descoperit fericirea să dorm singură, să mă culc când vreau, să citesc reviste până la miezul nopții, să mănânc în pat prăjituri și înghețată, să mă uit la filmele care îmi plac mie și pe care el nu le-ar privi nici să-l împuști. Dacă nu e baschet sau politică, nu se uită la nimic la televizor – baschet și bere, asta e tot ce îi trebuie, pe nevastă cu cât o vede mai rar, cu atât mai bine, amantele sunt suficiente. Dar mai bine mai târziu decât niciodată, m-am deșteptat și eu la bătrânețe. Nu sunt așa de proastă să mă culc cu alt bărbat aici, să mă aibă cineva la mână, nevasta unui politician e întotdeauna o pradă ușoară pentru șantaj.
În seara zilei în care am decis să port perucă, am ieșit în oraș și m-am plimbat pe Champs Elysée, la un moment dat am cumpărat un ziar și m-am uitat din curiozitate la anunțurile bărbaților care își ofereau serviciile. Fără să mă gândesc prea mult am însemnat cu pixul unul și l-am sunat. Nici măcar nu l-am ales după poză sau vârstă, oricum nu aș fi chemat unul de peste 40 de ani că sunt sătulă să-l văd pe Don cât de rău a îmbătrânit, l-am ales după nume! Nu știu de ce mi-a plăcut mie cum suna Hugues, numele avea ceva dulce în el. S-a nimerit că Hugues era chiar dulce, și mai era și simpatic.
L-am chemat să vină la Ritz în restaurant la ora nouă, și după două cupe de șampanie și un steak au poivre, ce flămând mai era, bietul de el, am urcat împreună în apartamentul meu. Nici nu mi-am închipuit că poate fi așa de ușor să găsesc pe cineva care să mă facă fericită! Ce bine e să dormi în brațele unui bărbat tânăr care miroase frumos și nu sforăie, am dormit în noaptea aia de parcă aveam 18 ani. Nici măcar nu era prost, dimineața la cafea mi-a povestit viața lui, cum la 16 ani a fugit de acasă, dintr-un sătuc în Bergerac; cum a ajuns în Paris, cum a pozat unui sculptor care l-a recomandat și altor artiști, și tot așa. Plata pentru pozat nu era de loc suficientă, artiștii nu au bani, asta e drept, așa că își oferea serviciile femeilor bogate, turiste de preferință. Mi-a plăcut că a fost sincer și nu a insistat când i-am spus principiul meu, nu e bine să te vezi a doua oară cu cineva într-o situație ca aceasta, de ce să creezi sentimente când e vorba doar despre servicii plătite. Hugues a jucat perfect rolul de gigolo sincer.
Călătoriile în străinătate au fost și sunt salvarea mea, mai ales de când am descoperit cât e de ușor să găsești într-un oraș mare un tânăr gata să ia masa cu o americancă bogată într-un restaurant de lux și să doarmă într-un pat somptuos într-un hotel de cinci stele. Chiar dacă dormitul e scurt, că doar nu-i plătesc să doarmă, văd în ochii lor cât de bine se simt răstigniți în așternuturi de mătase, cu o adevărată doamnă lângă ei, nu o flușturatică tânără fără bani, cu unghiile roase și părul răvășit, vopsit în trei culori. Dacă ar fi să fac un clasament între francezi, spanioli și italieni – aceștia sunt preferații mei pentru că pot să mă înțeleg în limbile lor – i-aș pune pe primul loc pe italieni. Deși nu sunt mai buni la pat decât spaniolii, care au un temperament de speriat, italienii câștigă puncte fiindcă au și umor, amorul cu ei e o bucurie, nu numai o plăcere. Ce poate fi mai bun decât un bărbat care te face să râzi când ești în pat cu el! Francezii sunt excelenți mai ales la discuții intelectuale, chiar și băieții aștia tineri au o cultură impresionantă, cine a mai auzit ca un gigolo să-l fi citit pe Malraux sau pe Jung!
Am fost și sunt întotdeauna prevăzătoare, îi întâlnesc mai întâi la restaurant, mâncăm ceva, bem un pahar, două de șampanie, niciodată mai mult, și apoi urcăm la mine în cameră. Dacă tânărul nu este pe gustul meu, se mai întâmplă și asta, după ce mâncăm, mă scuz, îi spun că am o migrenă bruscă, sau o altă minciună de felul ăsta și plec singură la culcare. Oricum îl plătesc pentru toată noaptea, de ce să-l fac pe bietul băiat să se simtă respins, ce vină are el dacă mi-e nu-mi place cum arată!
Așa că deși mi-a venit mintea la cap cam târziu, am învățat repede să-mi fac o viață plăcută și să rămân și nevastă ideală de guvernator. Primul care recunoaște că sunt soția perfectă pentru funcția lui, e Don. Ce idiot! Nici acum nu pot să-mi explic cum de l-am luat de bărbat. Aveam admiratori cu grămada, eram frumoasă, bogată, dintr-o familie de vază, educată, pe atunci nu se duceau multe fete la Harvard, vorbeam franceza, nu că interesa pe mulți în America la timpul ăla, și puteam să aleg dintr-o mare de admiratori, colegi de la facultate sau nu. Studiam finanțe, nu că mi-au folosit la ceva studiile alea în viață, în afară de a cheltui cât mai mulți bani, dar mă duceam și la unele cursuri de arte frumoase. Acolo erau cei mai interesanți băieți, mai romantici, vorbeau frumos, aveau vise mărețe și din păcate, bani puțini, dar ai mei părinți, mândri că au fata la Harvard, îmi dădeau mereu mai mult decât puteam cheltui, și mă străduiam, nu vorbă. Singurul de care îmi amintesc și acum e Samuel. Arăta bine Samuel în studenție, păcat că era atât de obsedat de Grecia veche, se tot uita la cărți cu fotografii de morminte descoperite prin peșteri și eu nu voiam decât să mă sărute. Eram cu adevărat îndrăgostită de el, și el nu avea niciun sentiment față de mine, ce sentimente, el de fapt nu mă vedea, acum, peste atâția ani, trebuie să recunosc că lui Sam nu îi păsa deloc de existența mea, oricât ar suferi orgoliul meu, ăsta e adevărul. Într-o zi eram vreo zece studenți la o terasă și nu știu cum s-a nimerit, dar Samuel stătea pe scaunul de lângă mine și după vreo trei beri, am căpătat curaj și i-am băgat mâna prin deschizătura cămășii, m-am făcut că glumesc bineînțeles, nu mai țin minte ce am zis de toată lumea a râs, iar Samuel s-a înroșit tot de parcă ar fi stat sub soarele Greciei o zi întreagă. Apoi mi-am apropiat buzele de fața lui și l-am și sărutat.
„Ești precum Elena din Troia”, a strigat un coleg mai nebun, Michael Bauman, care murea de dragul meu, „Priviți-o, Elena din Troia a ieșit la atac!”.
Am atacat eu, dar degeaba, Sam nu a răspuns în niciun fel, nu știu dacă a fost șocat de îndrăzneala mea, sau nu mă plăcea de loc, n-a făcut nimic să continue ce începusem eu, și în seara aia la cămin, înainte să adorm, mi-a trecut prin cap că poate e homosexual. A doua zi, când aveam împreună un curs de istoria civilizației, m-am așezat lângă el, și în timpul celor două ore, fără pauză, că aveam o idioată de profesoară pe care o lua valul și nu se mai oprea din vorbit, m-am apropiat de el cât mai mult și l-am atins pe mână. Ce nebună eram! Samuel s-a înroșit tot și a încetat să ia notițe, oricum era un semn că simțea ceva, nu? Dar asta a fost totul, nu a schițat nici cel mai mic gest că e interesat de mine, așa că ce puteam să fac, încetul cu încetul l-am lăsat în pace. Mai citesc din când în când prin ziare despre el, știu că a ajuns ceea ce a vrut, expert în Grecia antică, mare profesor universitar. O dată, cu ani în urmă, eram la Barcelona și am văzut din întâmplare în El Pais că la Centrul Cultural American, era o prelegere despre femei faimoase din Grecia antică ținută de profesorul Samuel Melinger. Ce credeți că am făcut? Bineînțeles că m-am dus. M-am îmbrăcat cu ce am avut mai bun, mi-am pus o perucă roșcată, lentile verzi și m-am dus. Am stat în primul rând, picior peste picior și tot timpul prelegerii m-am uitat la el, cum ridica ochii de pe hârtii, cum mi-i fixam pe ai mei într-ai lui, dar nimic, nici o reacție. Era ca și cum nu ar fi trecut niciun an, nici o zi din vremea studenției. Sam nu reacționa la privirea mea, deși arătam bine, aveam vreo 45 de ani și păream mult mai tânără, orice bărbat are măcar o clipire în ochi când o femeie se uită timp de o oră insistent la el. Samuel nimic. Îmi pare rău de mor că nu am avut curajul ca la sfârșitul conferinței să mă duc la el și să-i spun cine sunt. Dar dacă nu și-ar fi amintit de mine? O mai mare umilință decât asta nu aș fi trăit în viața mea. De multe ori mă gândesc cum ar fi fost viața mea dacă Samuel ar fi răspuns insistențelor mele, dacă s-ar fi îndrăgostit de mine. Câți copii am fi avut, unde am fi locuit, cât de mult ar fi durat iubirea noastră? M-ar fi înșelat? Nu cred, sigur Samuel e bărbatul unei singure femei, nu cred că l-aș fi înșelat nici eu dacă m-ar fi iubit, dacă nu, cine știe, poate mi-aș fi căutat vreun amant, pentru că o femeie care nu e iubită devine ori depresivă ori isterică, ceea ce niciun soț nu își doreste, nu? Dacă vrea o nevasta mulțumită, trebuie să o mulțumească, nu?
Dar să las divagațiile, mai am o oră și trebuie să plec la aeroport, întotdeauna, mai ales duminica la amiază, plec mai devreme, nu se știe cu traficul asta, de ce să pierd avionul pentru o oră de așteptat în plus la aeroport. O să stau numai două zile dar și alea sunt bune, mă voi relaxa total. Mâine dimineață sunt în Paris, la hotel, sub dușul puternic care o să scoată toată amorțeala adunată în bietele mele oase, oricât ar fi de confortabile paturile de la business class, nu se pot compara cu patul de acasă sau de la un hotel de lux. Iar seara, la un club de jazz, singură la o masă, o anonimă oarecare, cu un pahar de whisky în față, o să ascult până după miezul nopții muzica mea preferată, care o să-mi încălzească inima cum nimeni, niciodată, nu a reușit să o facă. A avut grijă Dumnezeu de noi femeile singure, a lăsat muzica pe pământ. Pentru asta, dragă Doamne, meriți cu adevărat o rugăciune și un pahar de vin băut în cinstea ta. Noroc!
Fragment din romanul cu acealși titlu în curs de apariție la Editura Vremea