La un moment dat, cei doi s-au oprit, parcă neștiind ce să facă, apoi au intrat într-un restaurant – Hellenica. Mai mult de atât nici că se putea, ironia era mai mare decât mi-aș fi putut imagina. Era un restaurant pe care îl știam bine, acolo îmi duceam invitații care veneau la colocvii, mă știa patronul, cel puțin de două ori pe an mergeam și cu studenții și făceam vânzare bună. Nu puteam să intru după ei, fiindcă mă cunoașteau și unii dintre chelneri care s-ar fi agitat și m-ar fi dat de gol. Așa că am rămas afară neștiind ce să fac. Să aștept ar fi fost o prostie, să mă duc la librărie nu puteam, nu mai aveam niciun interes pentru noile apariții, o să mă plimb pe stradă până ce vor ieși, asta aveam să fac, ceea ce dovedea că nu mai judecam logic deloc.
M-am dus până la capătul străzii, mergând încet, în pas militar ca la paradă, să mă calmez. Dacă m-ar fi văzut vreun student sau coleg profesor, ar fi zis că înnebunisem, ceea ce nu era departe de adevăr. Apoi m-am întors și m-am apropiat iar de restaurant, am început să merg și mai încet, am așteptat să vină din urmă lume și m-am amestecat printre ei ca un spion dintr-un film de doi bani. Culmea era că se așezaseră la o masă lângă geam și i-am văzut de afară, norocul meu a fost că Amellia era cu spatele spre mine când m-am apropiat și nu m-a văzut, ce rușine ar fi fost, și-ar fi închipuit că o urmăresc, și mai mare noroc a fost că astfel am putut să îl văd pe tip. Era să fac infarct pe loc, al doilea din viața mea. Bărbatul care stătea la masă cu Amellia, era doctorul Harriman, cel care acum șapte ani, când am făcut infarct, îmi salvase viața. Da, nu exagerez, el mi-a salvat viața atunci. S-a nimerit să fie de gardă când am ajuns la spital, mi-a pus imediat două stenturi, și a făcut tot posibilul să nu mor. Și nu am murit, am ajuns până în ziua de azi, ca să îl privesc cum stă la masă într-un restaurant cu femeia pe care o iubesc. Dar acum vreun an îl văzusem împreună cu asistenta mea, Heleni Tales, era clar că era ceva între ei, după felul în care mergeau pe stradă. Când Heleni a terminat facultatea, a fost ușor să conving consiliul profesoral să rămână asistentă.Tuturor profesorilor le curgeau ochii după ea și se bucurau să fie mai aproape de o femeie care le trezea simțurile, asta era sigur, Heleni îi trezea din somn și pe profesorii care făcuseră deja primul pas pe drumul senilității. Iar Heleni alesese un Don Juan. Cine să înțeleagă femeile? În niciun caz eu. Iar acum îl vedeam pe doctorul Harriman cu Amellia la o masa într-un restaurant numit Hellenica – era o comedie de doi bani, cu iz de tragedie antică.
Abia în acel moment, doar un geam despărțindu-ne, am înțeles pe deplin că am pierdut-o pe Amellia, că am pierdut-o din cauza mea. Pierderea a fost treptată, deși știam că o să se întâmple, nu mi-am dat seama că pierd și că de fapt ar fi fost ușor să câștig, măcar parțial. Cred că pierderea a început în acea camera de hotel din Fort Lauderdale când nu m-am putut abține și i-am cerut să se dezbrace. M-am grăbit și nu mi-am dat seama că ritmul trebuia să fie diferit, ritmul de desfășurare e totul într-o astfel de relație, de fapt în orice tip de relație dintre un bărbat și o femeie. Atunci eram aproape beat, asta era sigur, eram beat de șampania amestecată cu vin, beat de perspectiva de a trăi lângă această fată pentru un an. Nu îmi făceam iluzii că va sta mai mult, eram prea bătrân pentru ea, la 20 de ani și ceva, doar o șmecheră stă lângă cineva trecut de 60 de ani, iar Amellia nu era șmecheră.
Doctorul Harriman nu era faimos numai ca doctor bun, care salvase zeci, poate sute de vieți, dar era cunoscut în oraș și ca un mare Don Juan, până și eu auzisem asta. Chiar și mama mi-a zis o dată: „Am auzit că doctorul ăla care te-a îngrijit la spital o are amantă pe nevasta lui Cohn Zilbert! Auzi unde a ajuns lumea, nevestele au și amanți, pe vremea mea ar fi împușcat-o bărbatul, iar polițistul i-ar fi strâns mâna și l-ar fi felicitat! Acum prostul de Zilbert se face că nu aude, nu vede, ca nu cumva muierea aia rea de muscă să ceară divorț și să îi ia jumătate de avere!”
Am traversat, și după câteva minute am revenit pe trotuarul restaurantului și am mai trecut o dată pe lângă geam. Cei doi erau cu meniurile în mână, el citea de pe al lui și ea râdea. Ce putea găsi Amellia amuzant într-un meniu cu mâncare grecească? Dacă râdea de mine și îi povestise doctorului tot? Am mers până la colțul străzii, am traversat din nou, am așteptat la colț și apoi am luat-o iar în direcția restaurantului. Când am ajuns în dreptul geamului, stăteau de vorbă, pesemne comandaseră mâncarea. Mâna dreaptă a Amelliei era pe masă și exact în momentul în care am ajuns acolo, lângă ei, despărțiți doar de un geam, tipul și-a pus mâna pe a ei. Am simțit că mi s-a înfipt în inimă un cuțit înroșit în foc, așa de mare a fost durerea încât m-am oprit din mers, nu am mai putut face un pas. Noroc că doctorul se uita în ochii ei, iar cineva venit din spate s-a ciocnit de mine și atunci a trebuit să mă mișc și eu, altfel cine știe, s-ar fi putut ca Amellia sau doctorul să întoarcă capul și să mă recunoască. M-am dus la mașină terminat, îmi curgeau lacrimile pe față. Plângeam. Eu, profesorul universitar Samuel Melinger, plângeam din cauza unei fete care habar nu avea ce vrea de la viață, mai bine zis, nu mă voia pe mine.
Nu i-am spus că nu există niciun moment când să nu fie în mintea mea, că atunci când le vorbesc studenților la cursuri, o văd pe ea în fiecare fată din amfiteatru, o suprapun fiecărei femeii tinere de pe stradă, mănânc cu ea în minte, și fiecare înghițitură nu se duce decât dacă îmi imaginez că mănâncă și ea aceeași mâncare ca și mine. Atunci când mă bag în pat, intră și ea, seară de seară se așază la marginea stângă a patului meu, își întinde picioarele obosite în aer, le foarfecă de câteva ori, apoi se lungește lângă mine, întinde mâna dreaptă și mă cuprinde de piept. Abia atunci pot să adorm, când imaginația mea o vede perfect, când răsuflarea ei s-a liniștit, trupul i s-a relaxat, somnul a cuprins-o. Aș da orice, mi-aș da viața să o sărut pe gât, în adâncitura ovală de la întretăierea gâtului cu omoplatul. Acolo, când e obosită sau emoționată, o venă subțire, străvezie, iese la suprafață pielii și sângele pulsează de parcă nu mai are loc, vrea să țâșnească afară, e un prea plin în ea, în trupul ei ca de adolescentă, în firea ei mereu nemulțumită. Să sărut încet, abia atingându-i pielea, acea venă aproape ireală, să îi simt ritmul sângelui, să îi aud lângă ureche răsuflarea accelerată și fierbinte. Nu există nimic altceva să îmi doresc mai mult în viață. Cum să trăiesc fără ea, chiar și așa cum o văd acum, doar de vreo trei ori pe săptămână, știu că e lângă mine, că poate mai am o șansă, iar fără ea voi fi un om terminat, viața mea nu mai are niciun rost. Dacă doctorul o să mi-o ia?
Nu știu cum am condus, am ajuns acasă, am băut o sticlă de vin, o sticlă întreagă, un Pascal Jolivet Sancerre și apoi m-am dus în pat și am adormit ca un buștean, sau mai bine zis ca o vită, nedezbrăcat, neiubit și beat. În noaptea aia, Amellia nu a mai fost în pat cu mine, nu și-a întins mâna dreaptă să mă cuprindă de umeri, răsuflarea ei ușoară, ca a unei albine obosite ce se odihnește după ce a cules polenul a mii de flori, nu mi-a mai răsfirat părul de pe cap. Visul se terminase. Mă simțeam ca un personaj dintr-o carte de doi bani, bătrânul abandonat de iubita tânără. De fapt nici măcar asta nu eram cu adevărat, nu aveam nicio iubită, trăisem o iluzie. Eram un om care își ratase viața, care se amăgea că o fată mai tânără cu vreo patruzeci de ani s-ar putea uita la el.
Așa beat cum eram, creierul meu plin de alcool a visat discurile vinil pe care i le cumpărasem Amelliei, erau ușor curbate, ca niște farfurii din plastic uitate lângă o plită încinsă, am văzut-o în vis pe Amellia îmbrăcată într-un tricou roșu încercând să asculte Mozart, dar după câteva secunde acul patefonului s-a oprit cu un scârțâit ascuțit.
Din fericire a doua zi nu aveam cursuri. M-am sculat pe la șapte, cu capul greu, un bătrân care se îmbătase din dragoste, ce putea fi mai ridicol și mai idiot? Poate visasem că o văzusem pe Amellia cu un bărbat pe stradă? Visasem, și pe stradă nu am văzut-o pe Amellia cu doctorul Harriman, în vitrina restaurantului nu o văzusem pe Amellia la o masă cu el, poate fusese un coșmar. Cum puteam ști oare dacă visasem sau nu? Nu puteam, dar adevăratul răspuns nu putea fi decât că eram un idiot. Mă prostise o fetișcană care se apucase să studieze spaniola, aiurea, fără nici un scop, care îmi cheltuia banii și făcea ce voia din mine și dintr-un chirurg blond, cu nasul mare. Îmi era frig, deși în casă era cald, chiar prea cald. Am început să tremur, mi-am tras cuvertura peste cap, dar frigul nu ieșea din mine, aveam frisoane, pesemne mă îmbolnăvisem, deși ieri nu aveam nimic. Singur într-o casă prea mare, tremurând de frig, fără să am pe nimeni cu care să vorbesc, singur, atât de singur. Și pentru prima oară de când murise, am simțit lipsa mamei, așa mică, aprigă și rece cum era, numai ea mă iubise, iubire absolută și fără condiții, nimeni nu mi-a mai oferit asta. Mi-am adus aminte cum era ultima dată la azil, atât de singură în camera aia luxoasă, dar nu îi ajuta prea mult luxul, tot singură se trezea, tot singură adormea, mama mea căreia toată viața îi plăcuse să fie printre oameni. Doamne, ce mult îi mai plăcea să dea ordine, să-i pună la punct, să-i muștruluiască, să-i facă să asculte numai de ea, de nimeni altcineva. Cu toate astea îi plătea bine, nimeni nu s-a plâns vreodată că a fost păcălit la bani, sau că nu a primit ce i s-a cuvenit. Iar oamenii apreciau asta, și cine știe, poate ca să muncească cum trebuie, oamenii au nevoie de cineva care să-i țină din scurt, care să nu-i lase să lenevească, pentru că în firea omului nu e să muncească din greu, ci să hălăduie, să bea, să mănânce, să doarmă cât mai mult. Cât îmi doream să mă strângă mama în brațe, să-i simt corpul mic, numai piele și oase, să-i respir mirosul de patchouli. Mama nu își schimbase parfumul toată viața, schimbase multe în viața ei și a lui tata, dar la parfumul de patchouli nu a vrut să renunțe. Degeaba i-am luat de ziua ei parfumuri frantuzești scumpe, le-a mirosit, a strâmbat din nas și a zis: „Nu te supăra Samy, miroase bine, nu spun nu, dar m-am obișnuit cu parfumul meu, după atâția ani nu îmi iese din piele, așa că o să-l dau pe asta Marisei”. Și îi dădea menajerei noastre un parfum pe care plătisem 100 de dolari! Puteam să zic ceva? Nu puteam, după vreo două experiențe de astea, am înțeles lecția și nu i-am mai luat decât patchouli.
Am făcut un duș de vreo 15 minute, am băut două căni de cafea, și apoi, incapabil să fac ceva, m-am așezat iar în pat. Ce puteam de fapt să fac? Nimic. Ăsta era răspunsul. Pentru moment ăsta era răspunsul. Doar pentru moment.
Fragment din romanul cu acealși titlu în curs de apariție la Editura Vremea