Ceea ce i-a reusit cu brio lui
Guy Ritchie in acest proaspat “Sherlock Holmes” a fost sa ia un
erou literar extraordinar, solid si testat la public pe generatii
intregi de cititori cuceriti de splendidele carti ale lui Sir
Arthur Conan Doyle si sa indese in noua lui ipostaza
cinematografica (precum carnea si mirodeniile intr-un mat de porc
destinat cârnatilor de casa) atribute pe care acesta nu le-a afisat
niciodata, dar despre care Ritchie a crezut ca-i sunt necesare
pentru a face un succes de casa.
Rezultatul? Un Sherlock Holmes
inrudit mai curând cu Indiana Jones (adica un erudit care la nevoie
da pumni cu sarm, dar cu mai multa precizie si singe rece decât a
facut-o vreodata Harrison Ford), evolueaza intr-o Londra victoriana
care seamana deseori cu Gotham City si are drept adversar principal
un sarlatan de vita nobila, Lordul Blackwood, care se fâtie de
colo-colo in costume spectaculoase si excentrice ce par semnate
John Galliano, dar n-are pic de charisma. Tipul rânjeste aratând un
colt de vampir care pare montat prost (pe post de incisiv, nu de
canin) si flutura tot felul de ritualuri magice si discursuri
propagandiste dubioase, dar degeaba. Acest Blackwood aduce
caricatural cu lordul Voldemort din seria “Harry Potter”, cu
diferenta ca Ralph Fiennes, chiar lipsit de nas, doar cu vomerul in
vânt, era considerabil mai convingator decât acest Mark Strong,
care seamana vag când cu Andy Garcia, când cu Stanley Tucci, fara
sa aiba charisma niciunuia (si care a avut parte de o aparitie mult
mai ofertanta in “Body of Lies”, unde era seful serviciilor secrete
iordaniene, care ii punea bete in roate personajului lui DiCaprio).
Iar bizarele inovatii ale lui Ritchie continua: scena de inceput,
cu tânara zvârcolindu-se in cripta sub vraja lui Blackwood
aminteste de kitsch-ul din “The Devil’s Advocate” (unde figurile
unui basorelief prindeau sa se miste, tot sub influente malefice),
Holmes se distreaza in timpul liber practicând lupte intr-un fel de
Fight Club soios, casa lui, pe durata lucrului la un caz, arata de
parca ar fi cel mai murdar w.c. nu din Scotia, ci din Londra, iar
aerul general este imbibat de o promiscuitate pe care Ritchie o
considera probabil stilizata. Uimitoare insa la aceasta productie
perfect comerciala sunt insa doua lucruri: primul – cum poti sa te
apuci sa faci un film despre maestrul logicii, Sherlock Holmes, iar
rezultatul sa nu aiba logica, iar al doilea – cum tot acest
talmes-balmes de date literare revizuite pâna la anulare si de
virtuti eroi-comice atribuite personajelor nu strica chiar de tot
filmul, care are, totusi, un farmec de necontestat. Acesta se
datoreaza, evident, performantei actoricesti a tandemului Robert
Downey Jr. – Jude Law, secondat de irezistibila Rachel McAdams
(care ramâne fermecatoare, desi este redusa si ea, din punct de
vedere narativ, la profunzimea si credibilitatea unei Wonder Woman
de carton plastifiat). E chiar incitant sa vedem pâna la ce limita
se intinde aceasta incercare a lui Ritchie de-a trage ca de un
gumilastic de talentul si charisma unui actor, pentru a acoperi cu
el gaurile din tesatura muncii proprii. De data aceasta, in mod
paradoxal, cu toate scaparile pomenite (plus multe altele),
incercarea lui hazardata functioneaza, iar o data eliberat de
naduful de a-si vedea schimonosit unul dintre eroii literari foarte
dragi, spectatorul descopera destule calitati ale acestei ispravi
cinematografice pe care Ritchie insusi n-a izbutit sa o strice.
Bunaoara, atmosfera sumbra si intunecata a orasului, superb filmata
de marele operator Philippe Rousselot (“L’ours”, “Henry &
June”, “La reine Margot”, “Mary Reilly”, “The People vs. Larry
Flynt”, “Big Fish”, “Charlie and the Chocolate Factory”), muzica de
mare impact a altui maestru – Hans Zimmer, precum si costumele
spectaculoase create de Jenny Beavan, care se adauga reusitei
actoricesti a exceptionalului Robert Downey Jr. (care-si pastreaza
aerul dandy in cele mai promiscue decoruri) si a lui Jude Law,
care-l secondeaza cu eleganta si discretie. Cei doi reusesc sa dea
atâta savoare chiar celor mai idioate situatii si sa insufle
vitalitate personajelor lor, incât, cu toate gafele de regie si
abordare, filmul reuseste sa fie un divertisment pâna la urma
simpatic. Ceea ce nu se stie daca va mai functiona in cazul
continuarii (e de presupus ca nu, fiindca ulciorul efectelor fara
fond nu merge de doua ori la apa), care se prefigureaza o data cu
finalul in care Guy Ritchie isi aduce aminte de adversarul clasic
al lui Holmes: profesorul Moriarty. Se zvoneste deja ca acesta ar
urma sa fie interpretat de o alta feblete de-a lui Ritchie, Brad
Pitt, iar in aceste conditii totul devine gretos de comercial… Ar
mai fi de adaugat doar ca e greu de presupus ca Holmes-ul
interpretat cândva cu atâta clasa de Basil Rathbone, cel mai
apropiat de varianta literara a lui Conan Doyle, ar mai prinde la
spectatorii de azi, care clar n-ar mai suspina dupa aceasta pur si
simplu pentru ca multi nu o cunosc. In cazul de fata, personajul
lui Ritchie nu este Sherlock Holmes, ci doar un erou sarmant care
ii poarta din intâmplare – dar foarte eficient si pragmatic –
numele.
“Sherlock Holmes”. Productie
Marea Britanie-SUA-Australia, 2009. Regia: Guy Ritchie. Cu: Robert
Downey Jr., Jude Law, Rachel McAdams, Mark Strong, Eddie Marsan,
Kelly Reilly, James Fox, Hans Matheson. Premiera: 1 ianuarie.
Distribuit de: InterComFilm Distribution.
ANDREEA CHIRIAC HENTEA (n. 21 ianuarie 1970, Bucuresti), absolventa (1994) a Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din Universitatea Bucuresti. A fost redactor cultural la “Tineretul Liber”, “Cotidianul” si “Ziarul de Duminica”, specializându-se in critica de film, semnând si in publicatii de specialitate precum “Pro Cinema”, “Re:publik”, “Apropo”, “ProTV Magazin”, “The One”, “Playboy”. A facut parte din staff-ul TIFF – editiile din 2007 si 2008 – ca redactor principal al caietului festivalului. Din 2009 colaboreaza tot la o rubrica de film la Radio România Cultural.