La sfârșitul lunii noiembrie 2009 asistam, in fastuoasele
saloane ale Ambasadei României de la Paris, la o conferință despre
Stilul Napoleon III susținută de tânărul și reputatul istoric de
artă Gabriel Badea-Păun, urmată de lansarea cărții sale ce tratează
același subiect. Intitulată, Le style Second Empire.
Architecture, décor et art de vivre și apărută la Editura
Citadelles & Mazenod, lucrarea are 204 pagini și o foarte
bogată ilustrație, preoponderent color, ce o transformă intr-un
adevărat album de artă cu un substanțial comentariu
științific.
Laureat, in 2008, al Premiului Cercului Montherlant al
Academiei de Belle Arte pentru anterioara sa carte Portraits de
société (Citadelles & Mazenod, Paris, 2007) – ce a avut și
o versiune in limba engleză apărută, in același timp, la Thames
& Hudson din Londra și la Vendome Press din New York -, Gabriel
Badea-Păun posedă curajul și inspirația de a aborda subiecte ce nu
au mai fost tratate demult sau chiar deloc. Este și cazul lucrării
de față, care readuce in atenție un stil considerat desuet in
ultima jumătate de secol deși, in Paris ca și in celelalte mari
capitale ale Europei – ca și pe vechile artere ale metropolelor
americane -, somptuoasele edificii ale acelei perioade se găsesc la
tot pasul și nu pot fi ignorate. Autorul exprimă in mod forte
elegant această situație când afirmă că “s-a făcut din Al Doilea
Imperiu un fel de paranteză in secolul al XIX-lea, o perioadă
neglijabilă din punct de vedere politic și, in consecință,
artistic.” (p. 30) Cauzele acestei atitudini au fost infrângerea
dezastruoasă de la Sedan, din 1870, urmată de pierderea Alsaciei și
Lorenei, precum și regimul autoritar al impăratului, ce fusese
puternic criticat incă din epocă de Victor Hugo și Emile Zola –
motive pentru care francezii nu l-au iertat niciodată pe Napoleon
III.
Socotit greoi și lipsit de personalitate, fiind rodul unui
melanj de stiluri anterioare, Stilul Napoleon III a marcat domnia
acestui monarh dar și-a continuat existența mult timp după aceea,
ca stil național franțuzesc, până s-a metamorfozat in excesele
organice și in formele moi, scurse, caracteristice pentru Art
Nouveau.
Stilul care se năștea la inceputul celui de-al Doilea Imperiu
nu a fost o sugestie a vreunuia dintre membrii familiei imperiale,
așa cum se intâmplase in vremea ilustrului inaintaș și fondator de
impărăție, Napoleon cel Mare – Intâiul – ci, mai degrabă, a unui
concurs de imprejurări. Totuși, conform unei legende, impărătesei i
se datorează, indirect, botezul noului stil: când mersese pe
șantierul Operei din Paris și-l intrebase pe Charles Garnier,
autorul proiectului, ce stil era acela pentru că nu semăna nici
Antichității, nici Evului Mediu și nici Renașterii, inspiratul
arhitect răspunsese, plin de lingușitoare curtenie, “Este stilul
celui de-al Doilea Imperiu, Doamnă!” (p.15).
In cel dintâi capitol, autorul face o trecere in revistă a
creșterii și descreșterii interesului pentru stilul Napoleon III ce
s-a manifestat in plină epocă Art Deco, prin două expoziții, una
din 1922, de la Muzeul Artelor Decorative, și o alta, peste 6 ani,
la Castelul Malmaison. In 1938, pictorul Christian Bérard, se
lansează intr-o adevărată campanie de sfidare a modernismului prin
decorurile fastuoase și balurile in spiritul stilului imperial pe
care le-a organizat pentru Elsa Schiaparelli, Marie-Blanche de
Polignac și Jean Cocteau. In sfârșit, fastul aulic al imperului
este repus in drepturi prin scenografia ireproșabilă a unor filme
istorice de mare succes, ce-și aveau acțiunea in contemporaneitatea
lui Napoleon III, precum “Pe aripile vântului” (1939, R: Victor
Fleming), “Sissi” (cu cele patru serii ale sale, 1954, 1956, 1957,
1958, R: Ernst Marischka), “Ghepardul” (1963, R: Luchino Visconti),
“Ludwig” (1973, R: Luchino Visconti).
In capitolul al doilea, Gustul oficial, intre reședințele
imperiale și locuințele Rotschildzilor se face o prezentare a
castelelor și pavilioanelor, unele construite din temelii, altele
renovate și modernizate conform standardelor epocii dar toate
mobilate in stilul nou-impus. Familia imperială avea patru mari
reședințe, folosite după sezon: palatul Tuileries, din Paris, era
principala reședință iar castelele St. Cloud, Fontainebleau și
Compi’gne erau ocupate, primăvara, vara și, respectiv, toamna.
Gabriel Badea-Păun face “biografii” complete acestor
reședințe.
Capitolul al treilea este intitulat Locuința modernă: intre
confort și nostalgie aristocratică si tratează despre
proiectele urbanistice prin care Parisul a fost modificat dintr-un
oraș cu tramă stradală intortocheată și clădiri insalubre, multe
datând chiar din Evul Mediu, intr-o metropolă modernă. In
subcapitolul Parisul imperial, transformarea Capitalei, se
vorbește despre starea de constant șantier ce a stăpânit orașul ani
de zile. Alinierea străzilor devenise o obsesei iar pentru
impărțirea orașului in forme geometrice clare, baron Georges
Haussmann, prefectul urbei, a sacrificat pitorescul prin masive
demolări. Celor care iși construiau locuințele pe marile artere
proaspăt trasate li se impune o standardizare: fațadele nu puteau
depăși o anume inălțime in funcție de lățimea străzii, spre pildă
20 m la un bulevard de cel puțin 20 m lățime. Igiena lăsa, insă,
multe de dorit. Părea dezonorant să existe un lavabou in cameră
pentru că aceasta insemna că locatarul nu poseda suficienți
servitori pentru a aduce, la nevoie, ligheanul și cana cu apă. In
1857, intr-un oraș precum Parisul erau doar 7.000 de plătitori ai
taxei de folosire a apei curente și a vidanjării. Apa nu a fost
trasată la etajele superioare decât in 1865 in cartierele de pe
malul drept al Senei și in 1875 pe cel stâng (p.129). Până la acea
dată, in camerele respective, existau rezervoare ce erau umplute cu
apa cărată cu mâna. Baia caldă era exclusă fiind considerată
moleșitoare. Abia in 1880 apar camerele de bae cu o cadă mobilă
(p.132).
Pe lângă reședința din oraș, majoritatea nobililor și a celor
bogați aveau câte unul sau mai multe castele. A doua jumătate a
secolului al XIX-lea a fost epoca de aur a vieții la castel.
Castelul era emblema reușitei sociale. Unele dintre construcțiile
vechi sunt restaurate – unele chiar desfigurate – iar altele sunt
construite după planuri ce urmăreau modelele epocilor anterioare.
Astfel se instaurează stilul istorist. In Anuarul
castelelor, apărut in 1888, erau inscrise 4.000 de asemenea
edificii (p.120).
Pentru că tapiseriile erau costisitore iar manufacturile de la
Aubusson și Savonnerie ce se uniseră, in 1828,cu cele de la
Gobelins, executau aproape exclusiv comenzi pentru Curte și pentru
edificii publice, incepe să se folosească mocheta ieftină,
industrială și tapetul ce, datorită perfecționrăii procedeelor de
imprimare, cunoaște o foarte largă răspândire (p.158). Bibelourile,
de asemenea, au mare căutare pentru că opulența unei locuințe era
socotită in funcție de numărul cât mai mare de obiecte ticsite in
acel interior.
Stilul Al Doilea Imperiu se răspândește in lumea intreagă prin
intermediul Expozițiilor Universale, adevărate laboratoare de
arhitectură, cum le caracterizează Badea-Păun. Cea din 1867 a
constituit apoteoza imperiului și a fost vizitată de toți impărații
și regii lumii occidentale (p.180). Ceea ce visase unchiul său,
Napoleon cel Mare – o Lume unită sub sceptrul său, o globalizare
avant la lettre – a reușit Napoleon III prin difuzarea
stilul ce a inflorit in timpul domniei sale și a supraviețuit
imperiului ce s-a prăbușit odată cu el : de la Dolmabah’e Sarayi
din Istanbul la palatul de la Gizeh al lui Ismail Pașa, kedivul
Egiptului, de la Corcoran Gallery din Washington la Frick
Collection din New York și Isabella Stewart Gardner Collection din
Boston sau palatele Paz, Bosch și Anchorena din Buenos Aires, ori
Wallace Collection din Londra până la palatul Jean Mihail din
Craiova sau palatul Cantacuzino-Nababul din București, toate aceste
impozante edificii eclectice poartă marca Stilului Al Doilea
Imperiu.
Lucrarea lui Gabriel Badea-Păun, Le style Second Empire.
Architecture, décor et art de vivre, este mult mai complexă
decât o arată titlul pentru că ea conține nu numai informații
despre arhitectură, urbanism și decor interior ci și multe și
interesante detalii privind viața socială și mentalitățile epocii,
bogat ilustrate cu opere de pictură, grafică și fotografie pe care
sârguinciosul cercetător stăpânit de cultul imaginii elocvente
pentru tema abordată le-a depistat și le-a restituit
contemporaneității in dorința de a recompune strălucitoarea iluzie
a vremurilor lui Napoleon III.
ADRIAN-SILVAN IONESCU (n. 1952) a studiat la Liceul de Arte Plastice “N. Tonitza” si apoi la Institutul de Arte Plastice “N.Grigorescu”, sectia Istoria si Teoria Artei, pe care a absolvit-o in 1975. A lucrat ca muzeograf la Muzeul National de Arta, apoi la Muzeul Municipiului Bucuresti, unde a fost chiar director adjunct (1990-1993), dupa care a fost consilier cultural la Inspectoratul pentru Cultura al Municipiului Bucuresti (1994-1995). S-a dedicat cercetarii si, din 1995 pâna in prezent, este cercetator stiintific I la Institutul de Istorie “N. Iorga”. Doctor in stiinte istorice (1997). Din 1996, a inceput sa predea. Actualmente este profesor asociat la Universitatea Nationala de Arte si la Universitatea Bucuresti, Facultatea de Istorie, unde sustine cursuri de istoria fotografiei si a filmului, istoria artei si a costumului. Este critic si istoric de arta cu o lunga activitate de cronicar plastic si organizator de expozitii. A pulbicat 12 carti si a editat alte 3. Pentru lucrarile sale, a fost distins cu Premiul Academiei Române (1992), Premiul Uniunii Artistilor Plastici pentru critica (2002) si Premiile “Simion Mehedinti” (2003), “Nicolae Balcescu” (2008) si “I.C. Filitti” (2009) ale Fundatiei Culturale “Magazin Istoric”. Este cavaler al Ordinului Meritul Cultural (2004).