Cabrat întru obsesia
mea dedicată Timpului, acum aproape trei ani notam cu oarecare
naivitate rândurile de mai jos.
…Dacă viața noastră este precum un fluviu ce curge spre ocean, atunci sunt unii care aleg să trăiască mereu în locurile cele mai periculoase, în zona cascadelor și a vâltorilor. Învolburarea atrage unele structuri umane, palpitul și imprevizibilul par a fi pâinea lor cea de toate zilele. Timpul curge altfel într-o cascadă. Tensiunea locului pare a te încorda la maximum, respirația tăiată brusc de pericolul din orice secundă generează, pentru unii semeni, noi sensuri ale lui a fi. Viața ca o cascadă este și viața celor care conduc. Puțină lume realizează că vârtejurile politicului îți lasă rareori alternative comode, că agenda unui conducător – oricare ar fi el, nu numai din spațiul politic – îi conferă din ce în ce mai ascunse oaze de retragere, lagune de calm și de reculegere.
Una din ieșirile din labirintul cascadelor și vâltorilor vieții este generozitatea. Un om generos știe care îi sunt resursele și le împarte cu bucurie către lumea înconjurătoare. Generozitatea sinceră, nedisimulată, îți conferă nobilitate. Adevărații aristocrați, din toate timpurile, liderii cu vocație, elitele – oricare ar fi breasla din care fac parte acestea: fie cizmari, fie savanți – elitele reale, iar nu închipuite, au ca numitor comun generozitatea.
Una dintre calitățile de bază ale celui pus să-i conducă pe alții este generozitatea. Conducătorul uită de discursul concurențial în fața celor pe care îi păstorește, chiar dacă, măcar din emulație – mai cu seamă în societatea actuală -, l-a practicat până a ajunge în acea funcție. Dar vocația autorității s-a conjugat cu vocația generozității în toate momentele istorice, acolo unde nu a căzut în capcana mesianismului, a derivelor totalitare ori a jocurilor de putere ieftine. Adevărații conducători știu să fie generoși cu toți semenii lor, fie ei prieteni, fie dușmani. Căci înțelepciunea își numără printre vectorii constitutivi, determinanți, generozitatea.
A fi generos cu cei mai mici ca mine este lesne, a fi generos cu cei mai mari ca mine, de asemenea. E mai simplu să fii generos cu alții decât cu tine însuți. Marele secret este să fii generos cu universul (universurile) din tine însuți, fără a aluneca în narcisism, în egoism. Să-ți conferi spații de liniște acolo unde este vâltoarea cea mai învolburată. Să curgi generos prin viață, conștient de generozitatea oceanului care te așteaptă la capătul drumului.
…Naivitatea – pe care nu o regret – de care spuneam din start era aceea când credeam că oricare conducător ar putea fi generos in nuce. Se întâmplă, dar numai la liderii adevărați, la cei cu vocație. Nu realizam pe-atunci că, cel puțin în lumea de azi, în măsura în care se situează pe o înălțime mai mare în ierarhia socială, un om, un lider are din ce în ce mai puține grade de libertate. Puterea politică, socială, materială, nu înseamnă libertate. Pe când, în realitate, numai un om din ce în ce mai liber poate fi generos cu adevărat. A nu se confunda cu spiritul de sacrificiu cu care este dator oricine aflat în frunte. Gestul pușcăriașului care își cedează bucățica de pâine mucegăită confratelui mai slab ca el, este mai mult decât generozitate: este sacrificiu. Generozitatea este proiecția, este epura sacrificiului așa cum profanul este epura sacrului.
Dar nu despre sacrificiu mi-am propus să vorbesc aici chiar dacă binomul sacrificiu-generozitate este un tonic subiect de meditație asupra căruia merită să te oprești. Etimologic, sacrificiul se înrudește cu sacrul. Pe când generozitatea face parte din aceeași familie a substantivului latin “genus” (origine, obârșie, neam, specie) și a verbului “gignere” (care înseamnă a naște, a crea). “Generosus” este cel de neam nobil, de calitate, cel ales, cel cu suflet mare – cuvânt care capătă în timp, sau presupune din start, și înțelesul de noblețe sufletească. La limita luminoasă generozitatea devine sacrificiu.
Comunicarea pe verticală între diferitele registre ale societății înseamnă totodată grade diferite ale unui fascinant exercițiu de generozitate. Așa cum în infinitatea de coarde posibile ale unui cerc, diametrul cercului poate fi definit drept coarda maximă, tot astfel actul de a comunica în sânul societății suportă grade diferite de sinceritate, până ajunge la maximum (acolo unde gradul de preparare și de coacere permite aceasta). Dincoace de indicibil, transparența de sus în jos este un act de generozitate. Dar nivelele diferite ale ființei presupun aceleași diferit-proporționate grade de generozitate. Și de sus în jos, și de jos în sus. Te faci transparent pentru cele de sus iar strălucirea acestora te poate ilumina. Nu ești suficient de pregătit (purificat, generos), deriva sau chiar nebunia sunt aproape.
Este un spiritual, este cel ajuns la o anume (auto)cunoaștere lăuntrică un om generos? Fără îndoială, da. Altfel nu-și merită statutul. Aș spune că aura unui om ajuns la o cunoaștere spirituală superioară este obligatoriu cea a unui om generos. Cu alte cuvinte cunoașterea spirituală începe de la cele mai precare nivele acolo unde există generozitate dacă fărâme din aura respectivă sunt activate deja, chiar și la oamenii cei mai modești din punctul de vedere ale statutului social.
A fi generos mai înseamnă și a fi smerit. Numai smerirea – care este deja o primă formă de sacrificiu -, naște adevărata generozitate. Sosit aici, devii conștient că generozitatea nu este doar un drept ci și o obligație: este una din legile după care funcționează această lume. Te înscrii în siajul generozității sau nu exiști cu adevărat. Pare dur, naiv, hilar? Există însă un model-argument major: Cel care prin generozitatea Sa adusă la apogeu, prin sacrificiul maxim a făcut ca această lume să existe la alt nivel, Cel care s-a jertfit pentru această lume. Așa cum Buddha, poate cel mai important înțelept al acestei lumi, a vorbit despre proiecția celestă a generozității numind-o Compasiune, tot astfel Fiul lui Dumnezeu vorbește despre Iubire (o derivată de ordin superior a Compasiunii). Și Iisus se sacrifică pentru lume, demonstrând prin asta că orice discuții umane despre generozitate sunt ieftine baliverne în comparație cu Iubirea divină. Recursul la generozitate este doar un pas. Dar nu lipsit de importanță și savoare.
Vei deprinde sensurile generozității și vei desluși taina definită cândva de Plotin: fuga celui singur către Singurul.
MARIUS VASILEANU (n. 14 aprilie 1964, în Gura Humorului, Bucovina) are o licență în filosofie (Universitatea București) și un master în antropologia spațiului sacru (Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”). Din 2007 este doctorand al Universității București, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale și profesor de istoria religiilor în învățământul preuniversitar. A ținut cursuri și seminarii de introducere în istoria și antropologia religiilor la Universitatea București și la Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”. A susținut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri – în jurnale, reviste culturale și cu profil spiritual -, producător și realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. A fost redactor-șef al revistei Adevărul literar și artistic. În prezent realizează o pagină de religie în săptămânalul Timpul. A publicat cartea “În căutarea duminicii. Sacru și profan în epoca foiletonistică” (Editura Paralela 45, 2008).