Autor al unei opere vaste, academicianul Virgil Candea a fost o prezenta activa in disputele istorice din deceniile sapte si opt ale secolului XX. Incepand cu anul 1975, s-a implicat in controversele romano-maghiare cu privire la Transilvania, dar interesul pentru stiintele umaniste a facut treptat din istoricul consacrat un cercetator si un aparator al umanismului. (Marcela Gheorghiu)
Studiile primare le-am facut la Bucuresti, la o scoala care purta frumosul nume al lui Spiru Haret si care functioneaza si astazi intr-o splendida cladire de pe soseaua Kiseleff – intre biserica Mavrogheni si Muzeul taranului Roman. E o cladire pe langa care multi trec astazi cu indiferenta, fara sa stie ce monument istoric lasa in urma.
Anii de liceu i-am petrecut intr-un alt loc incarcat de istorie – Colegiul “Sfantul Sava” -, asezamant cu venerabile traditii, care venea in continuarea Academiei Domnesti de la sfarsitul secolului al XVII-lea si a Scolii de la Sfantul Sava, infiintata de un alt mare carturar, Gheorghe Lazar. De aceea, pe stampila liceului figurau pe vremea mea cele doua date care i-au marcat istoria, 1678 si 1818.
Toti baietii eram foarte mandri de uniforma care era numai a noastra si care facea ca oricine ne intalnea pe strada sa stie ca suntem elevii de la Sava. Purtam, adica, veston bleumarin, pantaloni gri cu lampas auriu si o bereta ca a vanatorilor de munte, pe care o puteam alterna cu un chipiu sic. Foarte mandri eram si de calitatea profesorilor sau suplinitorilor care ne predau: limba franceza – Serban Cioculescu, viitor membru al Academiei Romane, unul dintre cei mai importanti critici literari pe care i-a dat tara noastra si marele dramaturg Eugen Ionescu; istoria – Pamfil Georgian; matematicile – Emil Arghiriade, Ionescu-Bif si Traian Pop; greaca si latina – Andrei Marin; limba romana – Stefan Pop, Gheorghe Banea, D. Ilioasa; stiinte naturale – C.S. Antonescu si A. Mumuianu; muzica – Nicolae Lungu s.a.m.d, reprezentativi cu totii in domeniul lor ca profesori universitari de mare prestigiu, autori de manuale sau cercetatori.
Si printre colegii mei de an s-au numarat viitori oameni de seama. De pilda, mi-a fost coleg Dionisie Gherman, mai tarziu renumit istoric in Germania, viitorul compozitor Pascal Bentoiu, Ion Dumitru-Snagov, impatimit culegator de documente din arhivele Vaticanului, heraldistul Jean-Nicolas Manescu, istoricul Dinu C. Giurescu, istoricul de arta Vasile Dragut, lingvistul Dragos Mihaescu…
Intr-un asemenea mediu, s-a nascut si in mine curiozitatea fata de stiintele umane, curiozitate ce avea sa ma indrume, la Universitatea din Bucuresti, inspre studiile de Drept, 1945-1949, de Filosofie, 1949-1950, de Filologie clasica (1949-1950), unde am urmat doar cursurile de greaca si latina. Facultatea de Filosofie a fost insa una dintre cele mai greu afectate de reforma invatamantului, din 1948. De aceea, nemultumirile cu care am terminat aceasta facultate m-au determinat sa urmez imediat Institutul Universitar de Teologie Ortodoxa, in perioada 1951-1955. Asa se numea fosta Facultate de Teologie, exclusa de comunisti din Universitate. Pot spune insa ca, dintre scolile pe care le-am frecventat, aceasta mi-a marcat cel mai puternic evolutia de mai tarziu, calitatea de cercetator si orientarea intelectuala. Aici mai trebuie sa spun ca atractia mea pentru gandirea crestina si convingerile religioase le datorez mai putin educatiei din familie sau din liceu, cat mai ales pregatirii universitare si cercetarilor ulterioare. Optiunea pentru doctrina crestina a fost stiintific motivata.
Am avut profesori mari si in anii de studii universitare, nume de rasunet in cultura romaneasca si europeana, dintre care sunt nevoit sa-i citez doar pe cei de care am fost foarte apropiat: Ion V. Gruia (Drept constitutional), Anibal Teodorescu (Contencios administrativ), Ion Strat si Stefan Todirascu (Economie politica), Tudor Vianu si Edgar Papu (Estetica), Henri H. Stahl (Sociologie), Ioan Coman (Patrologie), Dumitru Staniloae – de care ma va si lega o stransa prietenie de tipul dascal-discipol, pana foarte tarziu -, apoi Dumitru Fecioru (Greaca), Aram Frenkian (Istoria filosofiei)… Acum imi dau seama cat de greu – aproape imposibil – imi este sa evoc numele celor mai eminenti dintre dascalii carora le datorez atat de mult.
La formatia mea mai trebuie adaugati cei unsprezece ani petrecuti la Biblioteca Academiei Romane – marele tezaur al culturii romanesti si universale, pastrat in carti, reviste, manuscrise si documente, colectii rare de mare pret – si prezenta unor colegi mai vastnici sau de varsta mea, de la care am deprins tot ceea ce stiu astazi in domenii ca bibliografia, manuscrisele si cartile vechi, clasificarea zecimala, catalogarea cartilor, alaturi de colegi deveniti apoi reputati cercetatori in istoria mentalitatilor (cum a fost marele meu prieten disparut, Alexandru Dutu), specialisti in manuscrise si carti vechi (Gabriel Strempel), istoria artei (Remus Niculescu si regretatul Teodor Enescu), istoria muzicii (nimeni altul decat Viorel Cosma), istoria literaturii universale (prietenul meu de astazi Sorin Alexandrescu) si multi altii.
Unii se vor fi intrebat probabil de ce m-am orientat tocmai inspre Evul Mediu romanesc. Ei bine, inca din facultate, convingerea mea a fost ca introducerea in cultura romana moderna era insuficienta. Evul Mediu era prezentat mai ales in cursurile de istorie politica si de istorie a literaturii romane vechi. Doar operele religioase erau studiate, la Filologie, pentru aportul lor la formarea limbii literare vechi. Mai era mentionat in cursuri de istorie a arhitecturii si artei si de istorie a Bisericii, la Facultatea de Teologie. Observam, asadar, ca o introducere sistematica in cultura si civilizatia romaneasca medievala nu exista in programele universitare ale studentiei mele. Eram obligat sa-mi formez impresia ca adevaratele baze ale civilizatiei si culturii romanesti, ca fenomene de nivel european, s-au pus la noi abia in epoca moderna, pe la 1821, si asta din pricina unei cronologii defectuoase. Se savarsea astfel o imensa greseala, aceasta falsa viziune aruncand un con de umbra peste zone pline de stralucire ale trecutului nostru: peste viata spirituala, peste contributia noastra majora la pastrarea traditiei bizantine in arhitectura, arta, muzica, peste rolul romanilor in salvarea enclavelor crestine din calea otomanilor, peste relatiile tarilor Romane cu culturile din Europa de Sud-Est.
Completarea tuturor acestor lacune cerea o regandire a istoriei vietii si creatiei intelectuale romanesti de-a lungul secolelor XVI-XVIII. Ceea ce am si incercat sa fac si, cred eu, in parte am reusit. Umanismul romanesc nu trebuie neglijat, el este cel care ne-a dat adevaratele baze de cultura si civilizatie.
Astazi, aceasta miscare cu adanci radacini in antichitatea greco-latina se indreapta spre o directie mai mult decat gresita, care mai cultiva din vechiul umanism crestin doar formele exterioare, seculare, triate in functie de optiunile si sensibilitatea (daca mai exista!) omului modern; este un umanism din care sunt eliminate valentele de ordin spiritual, filosofic si etic. Asa s-a ajuns la forme contemporane schiloade, ca “umanismul civic”, sau la aberantul “umanism socialist”, in care din vechiul ideal al omului desavarsit (kalokagathia) a ramas doar pretentia unui umanism formal, fara consecinte intelectuale si etice. Este dureros pentru mine sa ma gandesc la acest masacru spiritual, dar nadajduiesc ca lucrurile nu vor ramane asa, ca gravele rani suferite de umanism in secolul trecut vor fi vindecate in cel actual.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar