Aceeași versiune mă emoționase la fel în urmă cu o lună pe scena Sălii Palatului. În acele minute am avut răgazul să mă gândesc la cât de mulți sunt de fapt cei care nu mai ascultă muzica, fie ea și clasică, decât prin prisma marketingului care o înconjoară.
Este vorba despre o realitate ireversibilă, care ne înconjoară, și care are două fațete. Fără ea nu se poate, însă abuzul obosește. Lipsa unei imagini publice agresive a făcut ca un muzician de o consistență aparte precum Gabriel Croitoru să evolueze cu discreție, în plan secund, o lungă perioadă, cucerirea dreptului de a cânta pe vioara Guarneri del Gesu pe care a cântat George Enescu – și care acum se află în patrimoniul Muzeului George Enescu – și trei turnee naționale de anvergură în care a avut curajul să riște, să se confrunte cu parteneri puternici, cu un public necunoscut sau cu situații aparte readucându-l în atenția tuturor.
Într-unul dintre cazuri – cele două prime ediții ale Duelului viorilor – , Gabriel Croitoru nu s-a sfiit să cânte alături de Liviu Prunaru și al său Stradivarius pus la dispoziție de Concertgebouw Amsterdam, evoluând solo sau în duet cu o autentică bucurie de a cânta în fața unor săli arhipline. În alt caz, a pornit împreună cu Horia Mihail, cu pianul și vioara în portbagaj, să cânte sătenilor din 8 localități rurale din România, în contextul unui turneu inițiat de Radio România Cultural și Accendo între 22 octombrie și 1 noiembrie, ajungând în zone cu populație care nu văzuse o vioară sau un pian decât la televizor. În al treilea caz, a acceptat cu curaj să cânte vineri Concertul pentru vioară și orchestră de Brahms cu Orchestra Națională Radio, în condițiile în care a aflat cu doar 24 de ore înainte că trebuie să « salveze » un concert care rămăsese fără solist.
Nu știu câți dintre cei aflați în Sala Radio în acea seară au realizat că Gabriel Croitoru se afla la finalul unei săptămâni în care, cu minunata vioară « Catedrala », pe care a cântat în urmă cu decenii George Enescu, cântase luni la Cosâmbești și marți la Ciochina în Ialomița, miercuri la Dor Mărunt în județul Călărași, joi, la Sala Radio în recitalul de Ziua Radioului și vineri reușea să emoționeze o Sală Radio curioasă, interesată, dornică de comparații (să nu uităm că în urmă cu cinci săptămâni, același concert era cântat cu aceeași orchestră de Maxim Vengerov) și să-și impresioneze totodată colegii din orchestră care l-au ovaționat sincer, înțelegând poate mai bine decât oricine ce performanță înseamnă să intri ca solist într-un concert de pe o zi pe alta.
Într-o vervă nebună, Gabriel Croitoru ne-a fermecat pe toți prin căldura sunetului, prin aplomb și mai ales printr-o remarcabilă generozitate a armonicelor comunicării. Cu adevărat, sunetul “Catedralei” în mâna lui Gabriel Croitoru va rămâne unul de referință, confesiv, dar puternic, strălucitor, dar de o mare bogăție spectrală, toate aceste atribute fiind datorate unui artist care impresionează atât prin ușurința cu care abordează cele mai dificile pasaje, cât și prin modul suveran cu care pe respirații largi poate înnobila o expunere tematică.
Concluzia rămâne una multiplă. O mediatizare excesivă a lui Gabriel Croitoru până acum ar fi dus probabil la uzarea imaginii sale la acest moment, așadar evoluția lui din ultimul deceniu pe planul pedagogiei, al muzicii de cameră sau ca solist al orchestrelor din întreaga țară a fost o opțiune. Odată reintrat în focusul atenției publicului și comentatorilor fenomenului cultural, Gabriel Croitoru a intrat pe o altă linie a prezențelor sale publice, identificarea cu generoasa idee de a prezenta muzica clasică locuitorilor din zonele rurale din România fiind un pas sigur în direcția opțiunii pentru o democratizare a accesului la cultură și respectiv la muzica clasică a unui public cât mai larg.
