II.
ÎNCHISOAREA OCNELE MARI(1950-1953)
II.1. Deținuții transferați
Localiatea este situată la 12 km de Râmnicu Vâlcea și, în perioada comunistă, închisoarea a găzduit deținuți politici închiși administrativ (necondamnați). Anterior, încă de la înființarea sa, în 1837-1838 și construirea corpului mare începând din 1890, ea îi grupase pe deținuții de drept comun condamnați pe viață, care își ispășeau pedeapsa lucrând în salină. În perioada interbelică aici au fost închiși și comuniști, între care Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Închisoarea avea 60 m lungime și 30 lățime. Intrarea în perimetrul închisorii avea loc prin “Turnul Alb”, care se continua cu un drum, pe laturile lui fiind două curți pentru plimbarea deținuților. Celularul se afla în spatele acestora, având două niveluri (parter și etaj), cu 12 camere de detenție, de 12-14/6 m, dispuse în cele două laturi ale clădirii câte 3 pe nivel. În partea din față, laturile erau despărțite de drumul de acces, în timp ce în spate erau unite printr-un culoar. Ferestrele camerelor de detenție erau orientate către curtea închisorii. În colțurile fiecărei camere erau dispuse 4 priciuri, iar capacitatea lor era de 20-50 de oameni. Pentru încălzire pe timpul iernii erau sobe cu lemne.
La început comandant al închisorii a fost un anume Florescu, apoi lt. Dumitru Alexandrescu (1951-1954).
În martie 1949 închisoarea găzduia exclusiv deținuți politici, internați administrativ (“lagăriști”). Ei se aflau în custodia Securității.
Pe 24 aprilie 1949, un “lot” important de 20 deținuți legionari și asimilați este transferat în închisoare. Între ei erau: Octavian Tripa, Nicolae Crăcea, Ion Victor Vojen, Petre Țuțea, gen. Dumitru Coroamă, Dumitru (Tache) Funda și preotul Ion Dumitrescu-Borșa.
În perioada 10 iulie-1 decembrie 1950 director al închisorii a fost Loghin Inochent Păcuraru.
În august 1950, conform evaluărilor oficialilor din MAI închisoarea putea primi încă 300 de deținuți politici și 100 de drept comun, motiv pentru care erau cerute 400 de rogojini și 200 de pături.
În perioada 15 noiembrie 1950-1953 închisoarea a devenit “unitate productivă”, cu indicativul Unitatea de muncă nr. 4 Ocnele Mari, care avea ca obiect prelucrarea lemnului. Ulterior, aici va fi lucrată tâmplăria pentru “Casa Scânteii”.
La o dată nedeterminată, închisoarea avea un efectiv de 500 deținuți, dintre care 448 politici (“contravoluționari”) și 52 de drept comun. După categoria politică, ei se prezentau astfel: “legionari” – 279; “PNȚ-iști” – 38; “PNL-iști” – 16; “PSDI-ști” – 17; “SSI-iști (foste cadre ale Ministerului Afacerilor Interne)” – 98.
II.2. Deținuții reeducați
Pe 1 ianuarie 1951, de la închisoarea Târgșor, via Aiud, a fost transferat un lot de deținuți cărora le expiraseră pedepsele, între care și Tudor Câmpeanu. La destinație a aflat că primise o condamnare administrativă de 24 de luni.
Prin ianuarie 1951 de la închisoarea Pitești au fost transferați 6 deținuți reeducați: Grigore Ștefănescu (zis Gore), care era șeful lor, fost student la Academia Comercială sau Drept, condamnat la un an și jumătate, la acea dată “lagărist”, de origine din Râmnicu Vâlcea, unul dintre cei indicați de Țurcanu ca fiind foarte implicați în maltratări la închisoarea Pitești, care luase parte la demascările de pe secția “lagăr”, la parter; Ion Samson, la acea dată “lagărist”, fost student la Medicină, originar tot de prin Roman, și el indicat de Țurcanu ca fiind foarte implicat în maltratări la închisoarea Pitești și care luase parte la demascările de pe secția “lagăr”, la parter; Mihai Giurconiu, fost student la Medicină, țărănist, originar din Roman; Constantin Gemeniuc, care făcuse parte din “lotul” Universitatea Iași, împreună cu Alexandru Bogdanovici, implicat și el în demascările de la Pitești; Liviu Vlădoianu; și încă unul neidentificat. Scopul regimului era declanșarea, și în această închisoare, a unei acțiuni de același gen. Prin urmare: “Metastaza Pitești prolifera.”
La scurt timp, reeducații au preluat toate muncile administrative (bucătăria, plantoanele, distribuirea hranei, spălătoria, baia ș.a.), înlocuindu-i pe deținuții de drept comun care până atunci făceau oficiul respectiv. Era un pretext pentru reorganizarea rețelei informative în vedeera constituirii dispozitivului demascării.
II.3. Demascarea
Prin februarie 1951 secția de la etaj de pe aripa nord a închisorii, care cuprindea camerele 10, 11 și 12, numită “Trei camere mari”, a fost eliberată în vederea instituirii izolării. La fel s-a întâmplat și cu camerele de dedesupt, deținuții aflați acolo fiind mutați în cealaltă aripă a închisorii. Prin urmare, jumătate din închisoare fusese golită în vederea demascării. Printre cei transferați în secția de izolare, cu care s-au început demascările, au fost circa 10 deținuți: Gheorghe Caranica din Constanța, muncitor, arestat din timpul lui Antonescu, acesta făcuse 9 de închisoare; Virgil Mateiaș, fost comandant legionar și prefect de Făgăraș, în 1940, necondamnat; Ilie Boia, fost avocat din Roșiorii de Vede; Vălimăreanu; Ștefan Verșescu, preotul Andrei Adam, Ilie Rotea și Atanase Papanace și avocatul Nicolae Mătușu.
Camerele aveau funcțiuni diferite: prima (nr. 10) era de așteptare, “depozitul”, din care reeducații luau deținuți de demascat (care la prima serie, desigur, nu a funcționat); cea de-a doua (nr. 12) era camera de demascare, în care deținuții erau maltratați; iar ce-a de-a treia (nr. 11) era camera de supraveghere a demascaților și de scriere a “demascărilor”.
Dintre reeducați, cei mai feroci erau Grigore Ștefănescu, Samson și Giurconiu.
În camera a treia, Liviu Vlădoianu și Samson au fost plantoane, cu rolul de a-i supraveghea pe demascați și de a se supraveghea și reciproc.
În urma maltratărilor Ștefan Verșescu a încercat să-și ia viața. Tototadă, Verșescu și preotul Andrei Adam au fost bătuți până au înnebunit.
După încetarea demascărilor “Unii dintre ei și-au revenit mai repede, alții și-au revenit mai greu.”
III.
CANALUL DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ
(1949-1955)
Introducere
Scopurile generale ale construcției Canalului – așa cum au fost ele definite începând cu hotărârile publicate în presă și terminând cu discuțiile și ordinele interne cele mai secrete ale Partidului – aveau în vedere obiective politice și economice.
Cum poate fi înțeleasă o asemenea abordare?
Într-un sistem precum cel comunist, scopurile economice nu sunt niciodată autonome: ele depind de cele politice. În perioada respectivă, sarcinile erau legate de “programul de construire a socialismului”, ceea ce înseamnă că baza deciziei a fost una pur politică. Regimul comunist din România instalat la putere de sovietici în 1945 nu avea însă resursele financiare pentru un proiect de o asemenea anvergură, întrucât economia fusese secătuită de război și de despăgubirile pe care țara trebuia să le plătească Uniunii Sovietice. Situație de care el însuși era, de altfel, perfect conștient. Spre deosebire însă de Vechiul Regim, “care nu îngăduia lucrări mari, care nu aveau în vedere profiturile”, noul regim avea un alt mod de a contabiliza câștigurile, care nu se raporta la rentabilitatea economică, ci viza rezultate de alt tip. Sau, în termenii Anei Pauker: “Noi o treabă ca asta n’o putem face ca o treabă tehnică, este o treabă în primul rând politică-tehnică, nu tehnico-politică.”
La originea construcției Canalului, surse din cercul restrâns al conducerii regimului indică cererea lui Stalin, adresată lui Gheorghiu-Dej în cursul unei întrevederi avute la Moscova în 1948. Ideea liderului de la Kremlin era cu adevărat programatică, întrucât sarcinile care stăteau în fața regimului comunist din România nu se puteau realiza în absența cadrelor politice și tehnice, construcția Canalului fiind prilejul formării lor. Iată de ce angajarea într-o asemenea construcție viza doar în mod secund consecințe economice, primordiale fiind efectele de inginerie socială.
*
Valea Neagră reprezintă traducerea din limba turcă a termenului Kara Su, vale care traversa Dobrogea de la Est la Vest și, atunci când ploua, se umplea cu o apă tulbure, plină de mocirlă, care se vărsa în Dunăre lângă Cernavodă. Pe acest traiect va începe contrucția Canalul Dunăre-Marea Neagră.
În acest scop, au fost înființate 12 lagăre de muncă: Cernavodă (Columbía), Km 4 (Saligny), Kilometrul 23, Kilometrul 31 (Castelu), Poarta Albă, Galeș, 9 Culme, Peninsula, Năvodari, Midia, Constanța (Stadion) și Eforie Nord.
Deținuții aduși la Canal cu trenul erau debarcați în halta Dorobanțu, după care erau repartizați în lagărele din Dobrogea. Lagărul Poarta Albă era situat aproximativ la jumătatea distanței dintre Dunăre și Marea Neagră, fiind centrul de tranzit din care se făceau repatizările către celelalte lagăre din zonă. De regulă, la Poarta Albă rămâneau condamnați sub 5 ani, în timp ce cei cu condamnări de la 5 la 10 ani erau trimiși la Peninsula.
Lucrările de la Canal au început în vara 1949. Inaugurarea lor a avut loc cu surle și trâmbițe, fiind marcată de toată presa ideologică a vremii. Și în închisori administrația făcea propagandă pentru construcția Canalului, căutând să-i amăgească pe deținuți că acolo vor beneficia de aer curat, mâncare mai bună, pachete, vorbitor cu familia, plată pentru munca prestată și, ceea ce era și mai important, reducerea pedepselor – așa numitul “condițional”.
Conform relatării lui Ioan Baciu, șeful Închisorilor și Lagărelor în perioada 1949-1953, “(Marin) Jianu a spus că Tov Pintilie i(-)a comunicat că să folosească la munci toți deținuți(i,) afară de câteva vârfuri care îi va indica securitatea. Deasemenea(,) Tov Pintilie a spus să fie folosiț(i) la munci și deținuț(i) bolnavi și bătrâni(.)”Pentru a pune în practică această politică, “Jianu ordona să înfi(i)nțăm coloni(i) cu deținuți în 3-4 zile(,) cu toate că arătam că nu avem posibilități(,) că nu avem cadre de conducere și pază(;) mi s(-)a răspuns că trebuie să (o) fac(,) iar dacă nu(,ț)să pun pe hârtie că nu execut ordinul și că suntem neputincioși(;) am fost nevoiți să înființăm 15-20 coloni(i) tot cu acel personal care era la Penitenciare(;) în felu acesta nu se putea asigura nici paza și nici supravegherea deținuților(;) era perioada când paza făcea servici 16-18 ore(,) iar comandanți(i) acestor coloni(i) erau recrutați din rândul caporalilor de pază.”
Sovieticii au avut un rol decisiv nu doar în inspirarea proiectului, ci și în deciziile care erau luate cu privire la Canal. Astfel, Ioan Baciu relatează: “La Canal am fost îndrumați de Tov Consilier Șapoșnicov(, la) care eram împreună cu Tov Cosmici(, și ne-a spus) că la deținuți(i) dupe Canal să le asigurăm un regim mult mai bun decât la închisoare(;) în privința re(e)ducări(i) ne(-a) spus să le dăm cărți de literatură și ch(i)ar ideologică(,) piane(,) să facă teatru(,) muzică(,) radio(,) sport(;) și aceste lucruri s(-)au făcut la Canal(,) dar nu au dat rezultate(,) că(ci) oameni(i) erau f. slab pregătiți politic(,) și am desființat(-o) și acolo.”
El adaugă: “Deasemenea, și Lt Col Bădică a primit îndrumări de la Tov Consilier Ivanov să facă re(e)ducare la deținuți indiferent de categorie penală.”
Ioan Baciu continuă: “În toamna anului 1952 am fost chemat la Tov Consilier (sovietic) de la Dir G(ener)ală a Miliției și mi(-)a atras atenția că nu este bine cum să lucrează la Canal(, și că este necesar) ca deținuți(lor) să li se dea cărți, ziare, radio ect.; i(-)am raportat că nu avem cadre care să asigure această muncă(;) mi-a spus că este neapărat nevoie să asigurăm cu cadre bune această muncă(;), deasemenea, Tov Consilier (sovietic) care se ocupă (cu) problemele de Penitenciare și Lagăre spune că (reeducarea) să se facă la toți acei care lucrează(,) indiferent de categoria penală.”
*
Cu privire la cifrele deținuților de la Canal avem un tablou oficial care indică următoarea evoluție temporală:
Pentru 1949 – 6.400 (la 1 septembrie), 7.721 (la 1 octombrie) și 6.422 (30 octombrie);
Pentru 1950 – 5.382 (la 30 iunie), 5.772 (la 30 iulie), 6.400 (la 30 august) și 7.721 (la 30 septembrie);
Pentru 1951 – 15.000 (la 6 iunie) și 15.609 (la 1 septembrie);
Pentru 1952 – 11.552 (în februarie), 14.809 (în martie), 14.919 (în aprilie) și 17.150 (în mai); 15.332 (pe 17 iunie), 17.837 (în iulie), 22.442 (în august), 22.877 (în august) și 20.768 (în septembrie).
Pentru 1953 – 20.193 (în aprilie), 17.014 (în iunie) și 14.244 (în iulie).
Din estimările noastre, cifrele par să fie credibile, motiv pentru care le cităm. Documentele care le conțin fac parte din Fondul Procuratura Regională Constanța și se referă la “muncitori MAI”, adică la deținuți – politici și de drept comun – care lucrau pe șantier. Dat fiind că în perioada 1949-1955 politicii au reprezentat majoritatea absolută a lucrătorilor, le putem considera, grosso modo, ca fiind echivalente cu numărul acestora.
În același timp, deținem o statistică privitoare la proporția muncii forțate în ansamblul forțelor de muncă ale Canalului, care se prezintă astfel:
1949 – 19,2% (la 1 septembrie), 22,9% (la 1 octombrie) și 19,8% (la 30 octombrie);
1950 – 20,7% (la 30 iunie), 20% (la 30 iulie), 19,6% (30 august), 23,1% (30 septembrie);
1951 – 43,8 (la 1 mai);
1952 – 60% (lună neindicată) și 82,5% (în noiembrie);
1953 – 47,5% (în trim. I), 55,5% (în trim. II) și 62,4% (în trim. III).
La această analiză cantitativă trebuie adăugată și o analiză calitativă, care presupune că normele deținuților erau la cu totul alt nivel decât cele ale “lucrătorilor civili” (între triplu și cvadruplu), fapt care face din munca forțată elementul determinant implicat în obiectivul Canalului.
Fragment din “Reeducarea în România comunistă (1949-1955), Târgu-Ocna, Ocnele Mari și Canalul Dunăre-Marea Neagră”, vol III, de Mircea Stănescu, în pregătire la Editura Polirom