Economistii s-au dovedit in ultimii 15 ani mai influenti probabil decat in orice alta perioada a istoriei. Politica planificarii centralizate, dirijismul, sau cea a substitutiei importurilor, pe care multe din noile state independente au adoptat-o in anii ’50 si ’60, ar putea fi etichetate drept idei ale unor comunisti, socialisti fabieni si nationalisti, iar nu ale unor economisti instruiti. E de presupus, deci, ca politica dereglementarii, a privatizarii si a liberalizarii comertului (ale asa-numitului Consens de la Washington), pe care statele le-au adoptat in anii ’80, au insemnat victoria economistilor profesionisi asupra politicienilor populisti.#leadend
Paradoxul este ca aceasta nu a fost o victorie a economistilor. Cu putine exceptii, tarile unde tehnocratia economistilor cu studii in SUA a ajuns sa capete drept de decizie au evoluat in ultimele doua decenii mai prost decat inainte de anii ’80.
Economiile stagnante din America Latina, care au adoptat cu asupra de masura Consensul de la Washington, pot fi considerate probe de prim rang in acest proces. In ultimii ani, cele mai mari succese in materie de dezvoltare le-au avut China sau Vietnamul, unde ideile economice occidentale, in masura in care au fost vreodata luate in considerare, au fost abandonate de niste guvernanti mai orientati spre practica.
Enigma nu este “de ce ne-au dezamagit economistii?”, ci “de ce economistii au fost atat de exagerat de increzatori?”. La urma urmei, multe din elementele Consensului de la Washington nu pot fi deduse din analize economice corecte. Orice student la economie stie ca nu se poate astepta ca dereglementarea, privatizarea si liberalizarea comertului sa produca beneficii economice in lipsa unei liste lungi de conditii putin probabil sa fie intrunite.
Mai mult, in teoria economica nu exista nimic care sa-i indemne pe economistii tehnocratii sa creada ca institutiile anglo-americane ale guvernantei corporatiste sau “pietele flexibile ale muncii”, spre a alege doar doua exemple, genereaza fara dubiu performanta economica superioara in raport cu stilul german al controlului din interior al intreprinderilor sau al pietei institutionalizate a muncii.
La o privire mai atenta, ceea ce a trecut drept gandire performanta in materie de politica economica s-a dovedit a se intemeia pe anumite concluzii empirice brute. Cel mai des, propovaduirea unor panacee simple s-a bazat pe una sau mai multe din urmatoarele erori:
1. Empirism inadecvat. Coreea de Sud s-a descurcat mai bine decat Coreea de Nord, iar drumul urmat de Birmania nu poate duce la prosperitate. Prin urmare, stim ca pietele libere sunt mai bune decat planificarea centralizata, iar comertul exterior liber e mai bun decat autarhia. Dar e nevoie de multa naivitate ca sa conchizi din asta ca nu ai cum sa gresesti daca dereglementezi, privatizezi sau iti deschizi cat mai mult posibil piata interna. Chiar acolo constatarile empirice par de necontestat, o analiza mai atenta arata fisuri importante. Analistii care s-au concentrat doar pe acele elemente din experienta Chinei sau a Coreei de Sud care se potrivesc cu convingerile lor ignora contextul mai larg in care ar deveni vizibil ca aceste tari au aplicat pe scara larga masuri heterodoxe in raport cu doctrina de mai sus.
2. Teoretizarea politica implicita. Economistii care au devenit consilieri de politica economica sunt adeptii simplitatii, ai uniformitatii si ai relatiilor unde guvernele tin la distanta de sectorul privat, nu in virtutea teoriei economice sau a evidentei empirice, ci din cauza unor presupuneri neverificate. Ei cred ca guvernele sunt conduse de hoti, astfel incat trebuie ca mainile acestora sa fie legate. Ei cred ca birocratii sunt in solda unei clientele private in cautare de avantaje, astfel incat trebuie renuntat la orice discretie asupra muncii lor, iar taxele si stimulentele fiscale trebuie sa fie aplicate uniform. Ei cred ca nu se poate acorda nici un fel de incredere sistemelor politice nationale, astfel incat trebuie importate legi si institutii din afara; ca influentele straine sunt intotdeauna mai bune decat cele autohtone, astfel incat trebuie asigurata o deschidere maxima fata de comertul si investitiile internationale; in fine, ca reformatorii dispun de o “luna de miere” limitata, astfel incat se impune ca reformele sa fie aplicate rapid. Economistii au sfarsit prin a profesa administratia publica fara a fi chemati s-o faca.
3. Lipsa imaginatiei institutionale. Nici un economist scolit in Occident n-ar fi putut imagina sistemul de raspundere colectiva implicat de intreprinderile orasenesti si satesti din China – inovatie institutionala care sta la baza miracolului chinezesc. Orice economist de la Washington (sau de la Harvard) ar fi promovat aici reteta privatizarii si a liberalizarii pe scara larga, daca i s-ar fi cerut in 1978 sa consilieze guvernul chinez. Numai la o privire retroactiva se poate constata ca inovatiile din China au fost de fapt reforme cu adevarat complexe si dificile.
Desigur, principiile economice nu actioneaza diferit in functie de locul unde se aplica. Drepturile de proprietate si domnia legii sunt intotdeauna importante, pentru ca investitorii – atat cei prezenti, cat si cei potentiali – sa se poata astepta sa fie stapani pe banii castigati. Stimulentele fiscale trebuie acordate tinand cont de costurile sociale implicate si de eficienta productiva scontata. Stabilitatea macroeconomica si financiara are nevoie de sustenabilitate, de reglementari prudentiale si de bani sanatosi.
Orice economist poate decreta aceste platitudini imediat ce soseste intr-o tara straina, fara teama de a gresi. Problema este ca aceste principii universale nu se pun in aplicare singure: nu se transpun automat in organizari institutionale sau in prescriptii de politica perfecte.
De exemplu, principiul ca drepturile de proprietate trebuie sa fie protejate nu poate preciza care este cea mai buna cale de a atinge acest scop in conditiile institutionale preexistente intr-o societate. Cu siguranta, nu precizeaza ca sistemul anglo-american al drepturilor de proprietate si al guvernantei corporatiste e cea mai buna abordare pentru toate tarile si in orice perioada. Sa luam vasta activitate antreprenoriala si investitiile pe care China le-a reusit cu un sistem hibrid al drepturilor de proprietate si cu o legislatie cum nu se poate mai departe de sistemul anglo-american.
In acelasi fel, principiul ca stimulentele trebuie armonizate cu costurile sociale si cu beneficiile e departe de a furniza un sprijin neconditionat pentru politicile de liberalizare a comertului, dereglementare si privatizare. Nici nu exclude folosirea unor politici comerciale si industriale active in scopul restructurarii economice. In fine, sustenabilitatea nivelului datoriei, prudenta fiscala si banii sanatosi sunt in mod evident elemente compatibile cu organizari institutionale diferite.
Pentru economisti, provocarea e aceea de a evalua implicatiile operationale ale acestor principii universale in economii particulare. Trebuie sa tinem cont de predicate si de conditionale ca sa putem detalia mai mult care tari ar trebui sa adopte care politici. Daca nu reusim aceasta, inseamna ca a venit timpul ca economistii sa inceteze sa mai pretinda ca detin toate raspunsurile.
Dani Rodrik, profesor de economie politica, John F.Kennedy School of Government, Harvard University
Project Syndicate, noiembrie 2003
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.