Timp de aproape trei decenii, prof. dr. Constantin Enachescu a lucrat la Institutul de Neurologie si Psihiatrie din Bucuresti, interval in care a avut prilejul sa masoare dimensiunile reale ale prapastiei dintre neurologie si psihiatrie, ca si statutul de “ruda saraca” impus de neurologi celei din urma. Constantin Enachescu este autorul unor lucrari de referinta in domeniu: “Psihologia activitatii patoplastice”, “Elemente de psihologie proiectiva”, “Neuropsihologie”, “Expresia plastica a personalitatii”, “Tratat de psihosexologie”, “Tratat de psihanaliza si psihoterapie” si – evenimentul editorial 2004 – “Tratat de igiena mintala”. (Marcela Gheorghiu)
Dincolo de relatiile nu foarte bune cu neurologii, la Institutul de Neurologie si Psihiatrie din Bucuresti am trait o experienta deosebita: am facut cercetare stiintifica. M-am ocupat de problemele suicidului, alcoolismului, sanatatii mintale, igienei mintale, de patologia familiei, de schizofrenie si de epidemiologia bolilor psihice. Dar, avand in vedere caracterul particular al acestei palete de cercetari si preocupari, in epoca era strict interzisa publicarea rezultatelor. Cercetarile noastre mergeau direct la Ministerul Sanatatii, care le hotara soarta. Din acest motiv, am reusit sa separ activitatea de cercetare propriu-zisa de activitatea de biblioteca si sa public in 1979 prima monografie romaneasca din literatura medicala de specialitate, despre igiena mintala si recuperarea bolnavilor psihici – o carte care s-a bucurat de succes, fiind precedata de alte trei lucrari de specialitate: despre expresia plastica si arta psihopatologica, respectiv despre desenele si picturile bolnavilor psihic.
Bibliotecile intelectualilor refugiati
Montaigne spune undeva ca “si nenorocirea e buna la ceva”. In acea perioada de claustrare intre zidurile Institutului de Neurologie si Psihiatrie, am avut o sansa unica. Vreme de aproape 30 de ani, am stat, zi de zi aproape, la Biblioteca Academiei si la Biblioteca Centrala Universitara. Ei, bine, acolo am descoperit o lume foarte interesanta, o lume a intelectualilor care se refugiau, o lume a intelectualilor refuzati de regim. Am cunoscut oameni foarte interesanti, care citeau si discutau. Spre exemplu, Bucur Tincu: o personalitate care, in perioada interbelica, se remarcase si fusese premiata de catre Editura Fundatiilor Regale pentru Literatura si Arta pentru cartea “In apararea civilizatiilor”. La vremea pe care o evoc, Tincu era o personalitate total marginalizata (nici nu ar fi putut fi altfel; era prieten cu Petre Tutea, cu Eliade, coresponda cu Cioran, cu Eugen Ionescu s.a.m.d) si lucra, din cate imi aduc aminte, la Institutul de Istorie si Teorie Literara “George Calinescu”. Am purtat lungi si foarte interesante discutii cu el.
Dar Bucur Tincu este doar una dintre personalitatile care frecventau in acea perioada Biblioteca Academiei Romane. Simteam nevoia unor modele si am descoperit o alta categorie de intelectuali: neoficialii, indezirabilii regimului, pastratorii unei bogate zestre intelectuale din perioada interbelica. Nevoia de modele m-a determinat sa cunosc personalitati ca Edgar Papu, om de o aleasa eruditie, de o delicatete sufleteasca si de o forta intelectuala remarcabile; Anton Dumitriu, marele logician roman, conferentiar la Facultatea de Filosofie – un om foarte serios, o gandire libera ordonata, o personalitate foarte deschisa spre intelegerea si explicarea stiintifica a fenomenelor lumii; in sfarsit, Eugen Schileru – un om deosebit, cu o anumita dispozitie de persifleur, ironie eleganta si fina in conversatie -, profesor de Estetica si Istoria Artei, cu care am avut foarte dese si interesante conversatii, legate mai ales de interpretarea artei psihopatologice.
M-a influentat in mod deosebit si Ion Coman, profesor de Patrologie la Facultatea de Teologie, om cu trei doctorate – in Litere, Filosofie si Teologie – luate in tara si la Montpellier. Era un om de o factura speciala: reusise sa imbine si sa combine, intr-o oarecare masura, spiritualitatea clasica si spiritualitatea crestina. Opera lui era o sinteza intre elenism si crestinism.
Dar omul care m-a marcat atat sufleteste, cat si intelectual, care m-a ajutat sa-mi formez si sa-mi organizez complet, rotund, modul de a gandi si de a intelege a fost, incontestabil, parintele Dumitru Staniloae. L-am cunoscut la sfarsitul anului 1984 si pot spune ca a fost o atractie la prima vedere. M-am simtit profund si imediat captivat de personalitatea acestui personaj absolut olimpic si am simtit rapid ca si el ma primeste – ma accepta, mai bine spus. Din 1985 si pana in ultimele zile de viata (cand a fost internat), serile ma gaseau la el acasa, stand de vorba. Am reusit sa gasim nu doar teme comune de discutie; am gasit punti de legatura. Am inceput sa gandesc, sa vad altfel lucrurile si sa descopar o anumita deschidere a preocuparilor mele de psihologie si psihiatrie dincolo de factologie, sa inteleg umanul ca pe o structura epifenomenala, care invaluie si acopera tot ceea ce noi, cu ajutorul stiintelor particulare, fragmentam. La un moment dat, umanul devine un fel de atmosfera care depaseste si antropologia, si filosofia. Ii sunt profund indatorat parintelui Staniloae; intalnirea cu el a reprezentat, pentru mine, nu doar un model de gandire, un model intelectual, ci mai ales un model spiritual. La moartea sa, am scris un studiu in revista Ortodoxia despre conceptia filosofica si antropologica a parintelui Staniloae. Dar, spunand toate acestea, imi amintesc de o fraza desprinsa din caiele lui Maurice Baresse: trebuie sa traiesti alaturi de marii oameni, dar sa traiesti din toata inima.
De la Medicina Generala la Psihologie
Ma voi intoarce acum la anii de debut profesional. Profesam ca psihiatru, eram constient ca a fi medic este un titlu de noblete, dar in egala masura simteam ca imi lipseste ceva. In acei ani, l-am cunoscut pe medicul Ion Popescu Sibiu, in casa caruia am mers foarte des. Studiase medicina la Iasi si profesa ca medic psihiatru, marginalizat de vechiul regim pentru ca avusese preocupari de psihanaliza si pentru ca scrisese o lucrare despre conceptia psihanalitica. M-am apropiat de el, l-am cunoscut si am constatat ca era o persoana remarcabila, cu mult umor, foarte energica, un om deschis, cu o comunicare usoara si interesanta. La un moment dat, mi-a spus: “Noi, psihiatrii, nu stim psihologie; facem anatomie patologica fara sa cunoastem anatomia normala”. Lucrul acesta mi-a dat serios de gandit si, in 1966, la cinci ani dupa terminarea Facultatii de Medicina, m-am inscris la Facultatea de Filosofie, sectia Psihologie, pe care am urmat-o sase ani, iar in 1971, am sustinut examenul de licenta. Prin urmare, in 1961 am termiat Medicina, in 1971 – Psihologia.
Am intalnit acolo oameni remarcabili, care mi-au fost profesori si ulterior colegi: doamna profesor Ursula Schiopu, profesorul Gheorghe Zapan, Paul Popescu Neveanu si, bineinteles, profesorii tineri din epoca – Emil Verza, Mihai Golu, Constantin Tufan s.a. Daca Facutatea de Medicina mi-a oferit un mediu intelectual, de inalta tinuta profesionala, Facultatea de Psihologie mi-a oferit traditia. Spun asta pentru ca psihologia la noi in tara si, mai ales, psihologia la Bucuresti are o traditie remarcabila, in sensul ca infiintarea Catedrei de Psihologie apartine marelui filosof si psiholog Constantin Radulescu-Motru, elevul lui Titu Maiorescu, trimis de acesta in Germania, la Wilhelm Wundt. A lucrat in laboratorul de psihologie experimentala al lui Wundt si tot acolo si-a dat doctoratul. Prin urmare, e usor de imaginat ce a reprezentat in epoca un asemenea om, care si-a sustinut doctoratul cu Wundt, varful psihologiei europene.
Constantin Radulescu-Motru a deschis cursul de Psihologie, iar printre studentii lui s-a numarat si doamna Ursula Schiopu. Noi am fost elevii ei, iar studentii de astazi sunt elevii nostri.