Masivul volum “Regele Mihai și Mareșalul Antonescu” (450 de pagini) este al treilea publicat de Petre Țurlea la Editura Semne – după “Ion Antonescu între extrema stângă și extrema dreaptă” și “Carol al II-lea și Camarila Regală”, ambele primite foarte bine de lumea științifică. Noul volum are drept motivație faptul că raporturile dintre Rege și Mareșal, amândoi aflați în fruntea Țării, au avut un rol important în evoluția acesteia. Urmărirea lor limpezește aportul fiecăruia în drumul României; fixează mai bine meritele și răspunderile; le definește celor doi caracterul. Așadar, volumul era necesar. Are la bază exploatarea foarte multor fonduri arhivistice, de la Arhiva Istorică Centrală la arhiva SRI, aducând, datorită acestui lucru, nota de obiectivitate cerută unei lucrări cu adevărat științifice. Volumul este însoțit de foarte multe note, fiecare concluzie fiind, astfel, argumentată arhivistic. Fragmentele pe care le publicăm în avanpremieră reprezintă partea finală a volumului, intitulată “Recunoștința” regală. Datorita spațiului limitat și dificultății lecturii online, nu includem și notele corespunzătoare; ele vor fi găsite în volum.
Ruptura definitivă
Lovitura de Stat de la 23 august 1944 a însemnat, pentru relațiile dintre Regele Mihai și Mareșalul Antonescu, ruptura definitivă; nu se vor mai vedea niciodată, dar sfârșitul Mareșalului va depinde și de Rege. Fiecare va avea drumul său. Ion Antonescu va fi predat comuniștilor și apoi rușilor; se pare că Mihai nu a fost întrebat, dar are răspunderea sa. (Deseori va afirma că a intervenit în timpul războiului pentru ca să nu fie satisfăcută cererea Berlinului de a-i fi predați aviatorii anglo-americani; însă niciodată nu a spus că s-ar fi opus predării lui Antonescu către ruși, deși Mareșalul era mai
mult decât aviatorii respectivi – era cetățean al României și, măcar
pentru aceasta, față de el avea o datorie în plus).
Revenit la București în septembrie 1944 – după fuga puțin vitejească în nordul Olteniei -, Regele va fi autorul unui lung șir de compromisuri cu forța de ocupație sovietică și cu comuniștii, având drept scop menținerea Monarhiei. Va avea o singură încercare de rezistență – greva regală începută în august 1945, impulsionată de Aliații occidentali; care nu va da nici un rezultat ci, din contră, va demonstra opiniei publice românești că se poate guverna și fără Rege. Mihai va accepta să facă gesturi majore, care vor contribui substanțial la procesul de instaurare a comunismului în România; evident, nu i-a făcut cu plăcere, dar aceasta contează foarte puțin, importante fiind consecințele gesturilor respective. Pumnul în masă al lui Vîșinski 1-a speriat atât de mult, în martie 1945, încât a acceptat instaurarea unui guvern procomunist; în mai 1946 va accepta executarea lui Ion Antonescu, cel care-1 adusese la Tron; pe 1 decembrie 1946 va deschide lucrările Parlamentului, deși știa că acesta fusese ales prin fraudă; în 1947, nu va mișca nici un deget în apărarea liderilor național-țărăniști trimiși la închisoare.
Cotidian, opiniei publice i se oferea imaginea unui Rege într-o deplină concordie cu Armata Roșie; jurnalele cinematografice îl prezentau ciocnind pahare cu ofițeri sovietici, dând mâna entuziast cu aceștia, mulțumind pentru cadourile primite, trimițând și primind telegrame de felicitare la și de la Moscova – așa cum făcuse, în timpul războiului, și cu germanii. Clădirile principale ale orașelor, mai ales ale Bucureștilor, erau la fel de pavoazate; se schimbaseră doar tablourile – acum, lângă acelea ale lui Mihai nu mai stăteau tablourile reprezentându-i pe Antonescu, Hitler și Mussolini, ci pe Petru Groza și Stalin. Iar spectacolele culturale la care participase alături de reprezentanții lui Hitler au fost înlocuite cu altele, la care participa alături de
reprezentanții lui Stalin. Pentru un singur eveniment, ralierea Regelui
la o acțiune organizată de Guvernul Groza și de sovietici, nu poate fi
condamnat: sărbătorirea retrocedării Transilvaniei de Nord-Est, în
martie 1945 – Mihai va asista la manifestațiile de la Cluj și, a doua zi,
pe 14 martie, va saluta din balconul Palatului Regal bucureștenii
care sărbătoreau evenimentul.
Regele a lăsat să se înțeleagă că are încredere în bunele intenții ale regimului procomunist cu privire la Monarhie. Treptat, însă – pe măsura consolidării comuniștilor în fruntea Statului și a evidenței că sovieticii au de gând să rămână mult în România -, a început să-și pregătească previzibilul exil. Iar actele de oportunism politic aveau doar menirea să amâne momentul rupturii. Fiecare prilej a fost folosit pentru a transfera în străinătate, pentru
zilele negre ce se întrevedeau, diverse valori. Bani au fost transferați în sume relativ mici, pentru a nu declanșa opoziția guvernului. A fost alimentat mai ales contul sub numele “M.S. Regele Mihai I”, de la Union des Banques Suisses, din Zürich.
Unele operații erau la vedere: pe 30 decembrie 1946, Mareșalul Curții Regale transmitea către BNR cererea ca suma de 6.950 de franci elvețieni să fie trecută în contul respectiv; operațiunea va fi efectuată pe 3 ianuarie 1947. Au fost și alte operații similare. Apoi, au fost scoși bani din țară sub motivul întreținerii vilei de la Florența, aparținând Reginei Elena. Pe nouă luni din 1946 (aprilie-decembrie) s-a scos, pentru acest scop, valută echivalentă a 180.000.000 lei.
În Elveția au fost duse și o serie de valori culturale, mai ales tablouri: numărul lor deja a fost precizat – 41. Din acestea, unele au fost transportate la vila din Florența, altele depozitate la banca menționată din Zürich, pe 13 noiembrie 1947 (conform declarației celui care a făcut operația ordonată de Rege, Jacques Vergotti). O chitanță din 31 ianuarie 1949 a Băncii Elvețiene atestă existența, la acel moment, în depozitul ei, în contul “M.S. Regele Mihai I”, a zece tablouri din cele 41 dispărute. Transferul masiv se făcuse cu ocazia călătoriei în Occident a Familiei Regale în noiembrie 1947. Există teza conform căreia guvernul știa ce a încărcat Regele în tren și chiar a dat dispoziție să fie lăsat să ia tot ce vrea, pentru ca, mulțumit fiind, să nu se mai întoarcă. De altfel, întregul guvern 1-a condus pe Mihai la gară, ceremonia părând a fi de adio.
Comuniștii au dus o politică de atragere a Regelui. Imediat după 23 august 1944, nu au afișat revendicări republicane. Au menținut formalismul monarhic în manifestările publice. Au asigurat veniturile necesare Curții Regale. Au vrut să-i creeze Regelui convingerea că Monarhia poate fi păstrată. Toate acestea pentru că Regele avea un prestigiu deosebit în rândul opiniei publice și ar fi putut înclina balanța electorală; pentru a-1 menține, măcar formal, în afara taberei partidelor istorice; și în așteptarea
consolidării depline a regimului procomunist.
La începutul toamnei lui 1944, prin grija ministrului Justiției, comunistul Lucrețiu Pătrășcanu, a fost stins, în defavoarea României, procesul dintre Stat și fostul Rege Carol al II-lea. Tot atunci a început și creșterea rapidă a cuantumului Listei Civile, depășind cu mult nivelul inflației. S-a început cu acordarea unui avans în contul Listei Civile, de 50.000.000 lei, aprobat pe 30
septembrie 1944. S-a ajuns, în decembrie 1946 – conform unei balanțe de venituri și cheltuieli -, ca veniturile familiei Regale să fie de 4.102.282.063 lei, pe intervalul aprilie-decembrie al anului respectiv (nouă luni); atât de mari, încât depășiseră necesitățile; se înregistra un excedent de 1.207.852.582 lei.
Guvernul Groza a menținut toate categoriile de venituri ale Casei Regale din timpul lui Antonescu, inclusiv subsidii pentru palatele regale, din proprietatea Statului sau a Regelui, pentru transport, telefoane etc. Lista Civilă a crescut continuu și în 1947. Urcarea veniturilor, față
de cele din perioada antonesciană, trebuie analizată, însă, și în funcție de inflația galopantă și de creșterea prețurilor; totuși, rămâne concluzia că Guvernul Groza a acoperit toate cheltuielile Casei Regale, asigurându-i chiar un excedent masiv. Stalin 1-a răsplătit pe Mihai – pentru că acesta din urmă 1-a scutit de un efort important de război în 1944 și pentru că a îngăduit o subordonare rapidă a României față de URSS – cu două avioane și o medalie, “măgulind amorul propriu al tânărului monarh”, conform expresiei istoricului Mihai E. Ionescu. La sfârșitul lui iunie 1945, ziarele bucureștene anunțau că Guvernul URSS dăruise Regelui două avioane; și publicau telegrama de mulțumire a Suveranului. Pe 6 iulie 1945, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a adoptat Decretul pentru acordarea ordinului “Victoria” Regelui Mihai. Era cea mai înaltă decorație de război sovietică; o mai primiseră, dintre străini, doar generalii D. Eisenhower (american) și B. Montgomery (britanic). Motivația era menită să-i satisfacă Regelui orgoliul: “Pentru actul curajos al cotiturii hotărâte a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă și alinierea cu Națiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei.” La București, vestea decorării a fost primită cu un entuziasm evident forțat, dar afișat ostentativ. Chiar și un ziar din sfera național-țărăniștilor, “Ardealul”, de obicei ponderat, se va înscrie imediat în corul general; directorul publicației, Anton Ionel Mureșan, semna articolul “Regele românilor”: “A tresărit sub emoțiile de bucurie și a unei drepte prețuiri un Neam întreg, un Neam care își iubește fanatic Regele său, în ziua de 7 iulie, când Agenția TASS transmitea vestea prin care s-a anunțat că Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, prin Decretul său din 6 iulie, a decorat pe M.S. Rege le Mihai al României cu ordinul «Victoria» pentru actul de curaj pe care 1-a săvârșit, printr-o schimbare radicală a politicii românești (…)” Autorul consemnează extaziat “Puterea lui de sacrificiu” , “Răspunderea constantă a misiunii sale”. Apoi anunță sentențios: “Regele era cu Poporul Român, adversari neînduplecați ai alianței cu Axa și contra războiului cu Marii Aliați, peste clica impostorilor politici ai regimurilor legionar și antonescian.” Și încheia cu: “Trăiască Prezidiul Suprem și marea noastră vecină, URSS. Trăiască Regele și România liberă și democrată de
totdeauna.”
Ceremonia înmânării ordinului “Victoria” a avut loc la Palatul Regal pe 19 iulie 1945. În Piața Palatului fusese strânsă o mare mulțime de bucureșteni; erau și comuniști, dar și simpatizanți onești ai Regelui. Cuvântările au fost transmise prin megafoane, iar lumea a aplaudat. După citirea Decretului Sovietului Suprem, Mareșalul Tolbuhin a ținut un mic discurs: “Politica stabilită după 23 august, relațiile prietenești și colaborarea cu URSS, vor duce Poporul Român la fericire, la înflorire, la o prosperitate
nemaivăzută în Istoria sa, în toate domeniile. La aceasta, stă ca garanție Marea Uniune Sovietică, Marele Popor Rus.” Mihai a mulțumit. Însă s-a arătat, față de reprezentanții SUA în cadrul Misiunii Aliate de Control, “ușor jenat” pentru primirea ordinului rus.
Din volumul cu același titlu, in curs de apariție la Editura Semne
In imagine: ordinul sovietic Victoria