Procesul
După ce a fost arestat, Ion Antonescu a ajuns la Moscova, la începutul lui septembrie 1944. Tot aici, dar separat, a fost adusă și Maria Antonescu. Teza foarte răspândită este aceea că, în prima parte a detenției moscovite, Mareșalului i s-au asigurat condiții materiale bune, într-o vilă, scopul sovieticilor fiind acela de a obține declarații incriminatoare la adresa lui luliu Maniu și Dinu Brătianu; cum Antonescu nu i-a acuzat pe cei doi, va fi mutat la închisoare. De aici, va fi trimis, pentru a fi judecat, la București, în urma unei cereri formale a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej către Stalin, în ianuarie 1946.
Transferul la București, pentru proces s-a făcut cu știrea și aprobarea Marii Britanii și a SUA. Sovieticii au vrut ca procesul și previzibila execuție să cadă în seama autorităților românești, pentru că știau starea de spirit a românilor, din ce în ce mai ostilă URSS, și nu voiau să le ofere un nou motiv de ostilitate.
Situația este bine definită de către biograful Regelui, Arthur Gould Lee: “După doi ani de terorism patronat de ruși, românii ajunseseră la concluzia că, între două rele, Antonescu era cel mai mic. Cu toate greșelile lui și aspirațiile personale exagerate, el era inspirat în primul rând de patriotism și devotament pentru Țară, spre deosebire de comuniștii care sugrumau acum România.”
Procesul lui Ion Antonescu din mai 1946 este unul dintre subiectele foarte mult cercetate după 1989, și aici ilustrându-se istoricul Gheorghe Buzatu, care-și încununează multele abordări anterioare cu un recent volum masiv – “Execuția Mareșalului Ion Antonescu”. Dezbaterile procesului și foarte multe documente legate de acesta au fost publicate mai de mult de Marcel-Dumitru Ciucă, în trei volume cu titlul “Procesul Mareșalului Ion Antonescu. Documente”.
Cu excepția autorilor cu totul subiectivi, istoriografia consemnează poziția demnă a lui Ion Antonescu în timpul procesului: a susținut cauza justă a războiului de reunificare a Basarabiei și nordului Bucovinei; imposibilitatea unei alte alianțe, în 1940-1941, în afara celei cu Germania; și-a asumat faptele din timpul guvernării, cu excepția crimelor; nu a implicat nici șefii partidelor istorice, nici pe Rege, arătându-se monarhist până la capăt, chiar dacă împotriva sa Regele acționare necinstit la 23 august 1944; și-a afirmat permanent sentimentele patriotice. Toate acestea, în condițiile în care sala de judecată, plină cu comuniști, l-a supus permanent injuriilor. Și în afara sălii s-a montat o campanie de influențare a opiniei publice în defavoarea acuzaților; peste tot se cerea trimiterea lor la moarte. Ziarele guvernamentale anunțau astfel de manifestații în toată Țara; și tot ele indicau numărul participanților: 30.000 la Ploiești, 2.000 la Câmpina, 1.000 la Pitești, “un numeros public” la Giurgiu, 12.000 la Galați, 10.000 la Constanța, 1.500 la Brașov, 20.000 la Sibiu, 5.000 la Târgu Mureș, 2.000 la Craiova etc. De remarcat faptul că, în Transilvania de Nord-Est, a cărei soartă se hotăra la Paris chiar în mai 1946, manifestanții au fost predominant unguri, care-1 identificau pe Antonescu cu patriotismul românesc; au folosit prilejul manifestațiilor pentru a se pronunța împotriva rămânerii regiunii în cadrul României. Cea mai puternică a fost la Cluj, pe 15 mai, foarte “însuflețită” conform raportului Chesturii, cu 6.000 participanți; se menționa violenta “notă antiromânească”. Cu excepția comuniștilor, puțini la număr, românii din Cluj nu au participat; era luna când au început cele mai mari manifestații ale studenților români, conduși de viitorul mitropolit Bartolomeu Anania, cu caracter anticomunist și împotriva revizionismului maghiar. Ce nu a răzbătut în presă a fost surprinderea organizatorilor din diverse localități, atunci când au constatat existența curentului proantonescian chiar în rândul manifestanților pe care ei îi aduseseră. La Târgoviște, unii participanți au scandat “La moarte!”, iar alții “Sus Antonescu!”, “Jos guvernul!”, “Trăiască Mareșalul!” Istoricul Dinu C. Giurescu, student în 1946, afirmă că, ieșind de la cursuri a văzut în Piața Universității din București doar vreo 200 de manifestanți care strigau “La moarte!”; pentru “liniștirea acestora, cei care priveau de pe trotuare spuneau că ar fi ajuns un furtun cu apă”.
S-a dorit să se demonstreze că însăși Armata vrea executarea lui Ion Antonescu. Reprezentanți ai guvernului au fost trimiși în garnizoane, pentru a pune în scenă aprobări colective. Însă, în majoritatea cazurilor, rezultatul a fost negativ, reflectat fiind într-o serie de rapoarte care s-au păstrat, provenite de la instituțiile militare sau de la Poliție. Raportul Poliției din Odorhei, datat 22 mai 1946, este intitulat explicit: “Militarii din Odorhei împotriva condamnării lui Antonescu” – “garnizoana din Odorhei a primit ordin să facă un referendum în legătură cu condamnarea la moarte a ex-Mareșalului Antonescu. În acest scop a fost adunat întreg efectivul Cercului de Recrutare și al Cercului de Exploatare Odorhei, cărora un delegat al Marelui Stat Major, Secția Propagandă, le-a expus motivele condamnării lui Antonescu. Apoi, cei prezenți au fost întrebați dacă sunt pentru sau împotriva condamnării. Răspunsul, dat prin ridicare de mâini, a fost împotriva condamnării, nefiind pentru condamnare decât delegatul MStM. În urma acestui rezultat, s-a procedat la o nouă votare, dar și de data aceasta toți militarii prezenți au fost împotriva condamnării.”
Într-un Raport contrainformativ din 1 iunie 1946, al Biroului 2 Informații din Statul Major al Comandamentului Trupelor de Grăniceri, se preciza: “La Centrul de Instrucție grăniceri, rezultatul votului asupra sentinței de condamnare dată de Tribunalul Poporului în procesul ex-Mareșalului Antonescu a fost un vot pentru, iar restul contra.” Un alt raport, al Siguranței, privea evenimentele din garnizoana Pitești: “Înainte de 15 mai (1946), fiecare ofițer a fost obligat de unitate, din ordin superior, să declare scris dacă este de părere ca marii criminali de război Ion și Mihai Antonescu să fie condamnați la moarte. Difuzând această versiune, ofițerii se scuză că au fost puși într-o situație extrem de dificilă, pentru că au trebuit să dea un răspuns afirmativ, fără voia și convingerea lor personală.” La Craiova s-a profitat de un banchet al garnizoanei, ofițerii prezenți scandând “Trăiască Armata, Regele, Brătianu, Maniu și Antonescu!” Rapoarte de acest fel veneau din toată Țara.
Eforturile majore făcute de guvern pentru a demonstra că opinia publică este ostilă lui Antonescu au eșuat în ceea ce-i privește pe majoritatea românilor. Indirect, era și o plasare a acestei majorități a românilor în tabăra celor care își dăduseră seama că arestarea Mareșalului fusese o greșală gravă; de altfel, din constatările Siguranței și Poliției, nici imediat după 23 august 1944, populația nu arăta sentimente de ură față de fostul Conducător al Statului, chiar dacă au considerat lovitura dată de Rege ca necesară. SSI-ul raporta
existența acestui curent: pe 16 septembrie 1944 consemna faptul că
majoritatea românilor nu sunt de acord cu blamarea, în presă, a celui care stătuse patru ani în fruntea României. “Este de semnalat – se scria – că în întreaga opinie publică nu se semnalează, față de vechiul regim, și în special față de domnul Mareșal Antonescu, o atmosferă de ură.” Zilnic, timp de doi ani, comportamentul comuniștilor și al militarilor sovietici a adus tot mai mulți români în tabăra simpatizanților celui înlăturat de Rege în august 1944.
Autori foarte diverși, unii fără simpatii la adresa Mareșalului, indică poziția demnă a acestuia în timpul procesului. Biograful Familiei Regale, Arthur Gould Lee, înregistra plasarea de partea acestuia a majorității populației și faptul că Antonescu “s-a apărat cu demnitate. (…) Dar, cuvintele lui erau zadarnice, fiindcă soarta îi fusese hotărâtă cu mult înainte.” Un britanic foarte bun cunoscător al momentului, Ivor Porter, scria și el: “Mareșalul
Antonescu s-a comportat cu demnitate la procesul său din 1946.” Pe aceeași linie, generalul american C.V.R. Schuyler, din Comisia Aliată de Control, scria: “Ion Antonescu a fost eroul principal. El a dovedit un curaj imens și o mare onestitate. (…) Antonescu pare să fie neînfricat (…), a adoptat atitudinea care-1 va înscrie în Istorie ca pe un om puternic, credincios propriilor sale convingeri.”
Procesul și sentința din 16 mai 1946 nu au valabilitate juridică din trei motive.
I. Neconstituționalitatea Decretului Lege nr. 312/21 aprilie 1945, în virtutea căruia a fost judecat Mareșalul Ion Antonescu. Pebaza Jurnalului Consiliului de Miniștri din 30 august 1944, a fost semnat Decretul Regal – publicat în “Monitorul oficial”din 2 septembrie 1944 – de repunere în vigoare a Constituției din1923. Articolul 1 al Decretului preciza faptul că drepturileromânilor sunt cele recunoscute de Constituția din 1866, cu
modificările ce ulterior au fost aduse de Constituția din 29 martie 1923. Articolul 2 consemna: “Sub rezerva celor cuprinse în art. III și IV, puterile Statului se vor exercita după regulile așezate în Constituția din 29 martie 1923.” Ca urmare, Decretul Lege nr.312/21 aprilie 1945 este neconstituțional, deoarece: a) Prevede, la art.3, alin, 2, că “cei vinovați de faptele prevăzute la art.2, alin. a – j, se vor pedepsi cu moartea (subl.n.) sau cu munca silnică pe viață.” Și art.3, alin. 6 consemna că “pe lângă pedepse, se va pronunța și degradațiunea civică, precum și confiscarea averii (subl.n.) în folosul Statului.” Dar, Constituția din 1923, care era în vigoare în acel moment preve de: art.15 – “Nici o lege nu poate înființa pedeapsa confiscării ave rilor.” Art.16 – “Pedeapsa cu moartea nu se va putea reînființa, afară de cazurile prevăzute în Codul penal militar în timp de război.” Chiar dacă, în art. 16 din Constituție, se admite pedeapsa cu moartea, ea este cu precizie
admisă doar în timp de război, iar procesul Mareșalului Antonescu se desfășura în timp de pace, în 1946. b) Decretul Lege nr. 312 violează principiul constituțional al răspunderii ministeriale numai în fața unor anumite organisme. Astfel, art.98 din Constituția din 1923 preciza: “Fiecare din ambele Adunări (parlamentare), precum și Regele au dreptul de a cere urmărirea miniștrilor și de a-i trimite înaintea Curții de Casație și Justiție, care sin gură este în drept a-i judeca (subl.n.).” În pofida acestei reglementări constituționale, Decretul Lege nr. 312 precizează, la art. 7, că trimiterea în judecată se face de către Consiliul de Miniștri sau de către acuzatorii publici. Iar în art. 10 din același Decret Lege se spune că judecarea faptelor se face de către Tribunalul Poporului, c) Art. 101, alin.2, din Constituția în vigoare la acea dată, precizat “Comisiuni și tribunale
extraordinare nu se pot crea (subl. n) sub nici un fel de numire și sub nici un fel de cuvânt în vederea unor anumite procese, fie civile, fie panale, sau în vederea judecării unor anume persoane.” Cu toate acestea, art. 10 din Decretul Lege nr. 312 preciza: “Judecarea faptelor se va face de Tribunalul Poporului.” Nimeni nu poate contesta faptul că un “Tribunal al Poporului” era un “tribunal extraordinar”, deci neadmis de Constituție, d) Art.107, alin.5, din Constituția din 1923, preciza: “Puterea judecătorească nu are
cădere de a judeca actele de guvernământ, precum și actele de comandament cu caracter militar (subl. n.) Dar, art. 2 din DecretulLege nr. 312 preciza: “Sunt vinovați de dezastrul Țării, prinsăvârșirea de crime de război, cei care: a) Au hotărât declarareasau continuarea războiului contra Uniunii Republicilor SocialisteSovietice și a Națiunilor Unite.” Însă, “declararea sau continuarearăzboiului” reprezintă, indiscutabil, acte de guvernământ în legăturăcu care puterea judecătorească nu avea căderea de a se pronunța.
Toate acestea îndică faptul că Decretul Lege prin care a fost înființat Tribunalul Poporului și a fost judecat Mareșalul Ion Antonescu, era neconstituțional.
II. Nevalabilitatea juridică este dată și de faptul că procesul s-a desfășurat în totală contradicție cu normele general democratice: sub presiune politică; cu încălcarea principiului prezumției de nevinovăție; în condițiile unei puternice presiuni externe din partea URSS. Toate acestea au viciat atât desfășurarea procesului, cât și a sentinței. Procesul a avut un caracter politic, afost organizat de așa-zisele forțe democrate ale momentului, înfrunte cu Partidul Comunist; a avut drept scop câștigarea de capitalelectoral în vederea alegerilor parlamentare din toamna lui 1946 și
înfăptuirea unei lovituri împotriva Partidului Național Țărănesc și a Partidului Național Liberal. Acest ultim scop al comuniști lor a fost constatat chiar de către reprezentanții diplomației occidentale acreditați la București. Astfel, Burton Y. Berry, reprezentant al SUA în România, telegrafia la Washington la 3 mai 1946: “Procesul criminalilor de război, al Mareșalului Antonescu și al miniștrilor săi, prevăzut să înceapă în ziua de 6 mai, este organizat pentru a constitui capital electoral al Guvernului în efortul de a-i discredita, pe baza mărturiei lor, pe liderul PNȚ, Maniu, și pe cel al PNL,
Brătianu (subl. n). S-a menționat chiar că Molotov, aflându-se la Paris, a cerut informații selective despre cei doi, pentru a fi folosite
în actualele discuții ale miniștrilor de externe, și că Mareșalului și lui Mihai Antonescu li s-a promis o sentință mai blândă dacă-i vor implica pe Maniu și Brătianu (subl. n.) în timpul procesului. Înscopuri politice, guvernul urmărește să compromită și altepersonalități.”
După proces, același diplomat raporta la Washington,pe 28 mai 1946: “observatorii de la fața locului cred că explicațiaevenimentelor poate fi găsită în intențiile electorale aleguvernului.”
Procesul a avut loc sub o puternică presiune -regizată – a străzii, dirijată de Partidul Comunist cu manifestăriintense chiar în sala de judecată. Adeseori, acuzații au fost insultați,batjocoriți, fluierați de către asistența selectată de comuniști. Cu îngăduința evidentă a Completului de judecată, acuzații au fost întrerupți și combătuți în timpul depozițiilor lor; s-au organizat adevărate manifestații ostile acuzaților, chiar în sala de judecată.Stenograma le-a înregistrat. Momentul maxim al acestor manifestări a fost atins la sfârșitul lecturii rechizitoriului citit de acuzatorul public Dumitru Săracu: “Zgomot mare în sală, aplauze, strigăte: «Moarte! Moarte! La moarte! La spânzurătoare cu ei! Trăiască acuzatorii publici! Uraa!» Ședința se suspendă. Mareșalul nu s-a lăsat impresionat. Și Iuliu Maniu a înfruntat atmosfera din sala de judecată: la sfârșitul depoziției sale ca martor, s-a dus la boxa acuzaților și a dat mâna cu Antonescu.”
Din volumul cu același titlu, in curs de apariție la Editura
Semne