Nu putea concepe să fie la Westminster și să nu‑l vadă pe Dickon. După ce trecu de poartă, intră pe coridoare și asistă la schimbarea gărzii, își dori atât de mult ca el să‑i apară spontan în față, încât dorința ei începu să i se pară chiar și ei ca un fel de magie : o vrajă, o incantație care să‑l atragă înapoi la ea. Trebuie să apară, trebuie neapărat să apară.
Dar când într‑adevăr îl văzu, el ieșea din camerele prințesei, în timp ce ea încă aștepta să intre. Totul i se păru la fel de ireal ca un vis.Ea zâmbi visătoare.
- Dickon, șopti ea.
El nu o observase. Deja se făcea nevăzut ieșind pe coridorul de piatră, la fel de iute ca o rafală de vânt. Dar când îi auzi vocea, făcu o piruetă.
Timp de o clipă se uitară unul la celălalt fără să facă nicio mișcare.
În spatele ei, care stătea încărcată cu bucăți ale unei rochii ornate cu bijuterii, erau câțiva paznici care priveau fix în față.
El o trase spre fereastră. Nu își luă ochii de la ea. În ochii lui se putea citi mirare și, își spuse ea bucuroasă în sinea ei, recunoștință și dorință. Niciodată fața lui nu fusese așa de lividă ca acum, observă ea. Îngrijorarea, sau poate teama, brăzdase cute adânci pe fața lui.
- Am crezut… începu el să vorbească în șoaptă. Am crezut că ai plecat pentru totdeauna.
Putu simți mâna lui pe brațul ei. Atingerea lui o făcu să strălucească de bucurie. Ea clătină din cap.
Văzu apărând pe fața lui o rază de optimism, ca o speranță la care ea nu cutezase să se aștepte.
El privi în spate către paznici. Era clar că prezența lor acolo îl deranja.
- Ne putem vedea ? murmură el. Mai târziu ?
Era exact ceea ce își dorise de atâta timp. Făcu repede semn că da. Apoi își aminti.
- Nu, după asta, murmură ea.
Oamenii urmau să facă pachetele la casa mătăsurilor în după‑amiaza aceasta. Va fi o agitație nemaipomenită, iadul pe pământ. Și‑ar da imediat seama dacă ea ar dispărea. Evacuarea casei mătăsurilor i se păru deodată o alegere proastă, o corvoadă enervantă și inutilă. Un obstacol în calea a ceea ce ea ținea din tot sufletul să facă. Ea oftă, gândindu‑se intens cum să procedeze.
Dar după ce vor pleca… Fața ei se însenină. Se va putea.
- Mai târziu, spuse ea cu voce slabă.
El făcu semn aprobator, se întoarse și se făcu nevăzut.
- Ești sigură că te simți mai bine ? întrebă prințesa, cu un glas nu lipsit de bunăvoință. Mi se pare că încă nu ți‑ai revenit complet.
Înainte nu făcuse niciodată vreun comentariu despre cum arăta Isabel. În definitiv, de ce să observe o prințesă cum arată tenul servitoarelor ei sau petele de sub ochii lor ?
Isabel se simți examinată cu atenție de acei ochi verzi ca apa mării. Avu senzația că este murdară și bătrână. Ridică din umeri auzind întrebarea ei, bucurându‑se la gândul că în această seară se va vedea cu Dickon. Da, spuse ea cât de ferm putu, cu gura plină de ace. Mă simt mai bine.
Prințesa arăta superb. Părul ei auriu avea culoarea căpșunii, buzele îi erau roz, era îmbujorată, talia și‑o mișca grațios, iar degetele ei erau de un alb impecabil. Ca și cum fericirea i‑ar fi învăluit întreaga înfățișare într‑o nuanță aurie, ca și când ar fi crescut suficient de mult pentru a cunoaște direcția pe care o va lua viața ei și acum radia de satisafcție.
De îndată ce a intrat Isabel, prințesa s‑a înființat imediat în salon și i‑a adus de lucru. A deschis o cutie și a scos din ea trei smaralde și o pânză aspră, verde, țesută din fire aurii. Erau cadouri, a spus ea. Le păstrase pentru Isabel. Voia ca ea să‑i facă un săculeț.
De asemenea, părea că are chef de vorbă.
- Iarna asta m‑am gândit mult la tine, a zis ea.
Isabel își coborî capul.
Prințesa a continuat, cu voce blândă : Pentru că mi‑am dat seama că ai avut dreptate.
După care tăcu. Isabel spuse neclar, din cauza acelor și șireturilor pe care le ținea în gură :
- În legătură cu ce ?
- În legătură cu regele, că vrea să se însoare cu mine în caz că soția lui moare. Ai avut dreptate. Chiar vrea.
Isabel își ridică ochii la ea.
Fu derutată să vadă că prințesa se uita atentă la ea. Prințesa Elisabeth făcea semn aprobator cu capul și zâmbea, parcă sigură de faptul că ideea că se mărită este de mare interes.
- Toate acestea, spuse prințesa coborându‑și privirea și zâmbind, arătând spre pietrele prețioase cu ceea ce lui Isabel i se păru a fi o expresie de triumf, sunt cadouri primite de la el ; vrea să nu mă despart nicio singură clipă de scrisorile pe care mi le‑a trimis…
Gândul care veni în mintea lui Isabel fu unul care o lovi ca un bolovan în moalele capului : Elizabeth nu avea cum să știe de ea și de Dickon, nu ? Intensitatea privirii ei oare însemna că… Nu cumva Dickon i‑o fi dezvăluit ceva ?
- Mama mea e încântată, spuse prințesa, stăpână pe ea. Normal. Apoi pe perfecțiunea delicată a frunții ei apăru o umbră. Cu toate că firește că nici măcar nu mă voi gândi la așa ceva atâta timp cât regina trăiește, adăugă ea. Apoi își făcu semnul crucii ca orice om virtuos. Pe fața ei încă se citea o urmă de zâmbet.
- Pentru că mie mi se pare că dorința reginei de a trăi este mai puternică decât ne putem noi da seama, continuă Elizabeth, tot zâmbitoare, privind‑o cu ochi mai pătrunzători ca oricând pe Isabel. E așa de slăbită… și totuși a rezistat așa de mult… deși i se dă atât de mult laudanum, sărmana de ea.
De fapt, nu mă simt mai bine, își spuse Isabel în sinea ei, simțindu‑se paralizată ca un iepure care încremenește văzând vulpea venind spre el cu fălcile deschise. Nu e destul să miroși pericolul, dacă nu reacționezi. Dar nu își dădea seama ce și‑ar dori Elizabeth să‑i răspundă.
- Laudanum ? repetă ea prostește.
Dar Elizabeth se mulțumi să clatine doar din cap (deși zâmbetul ei deveni mai larg, ca și cum peștele ar fi mușcat din momeală).
- Probabil că nici nu trebuia să amintesc de asta, zise ea cu voce de fetiță. Cu toate că sunt îngrijorată. Doze uriașe… destul de mari să doboare un bărbat în putere, darămite un schelet umblător, așa cum se aude că a devenit ea. Și lumea spune că dacă nu primește doctoria își iese din minți. Bănuiesc că într‑adevăr doctorii știu cel mai bine…
După care tăcerea învălui totul : roz, alb, auriu.
Isabel simțea că i se învârte capul. Lipsise prea mult timp. Își pierduse măiestria de a scoate până și cel mai mic grăunte de adevăr dintr‑un zvon incert ; nu mai era sigură că poate deosebi realitatea într‑un păienjeniș de minciuni.
Astfel că a rămas tăcută și ea. A cusut și s‑a gândit. De ce făcea prințesa aluzie la faptul că regina era otrăvită ? De ce să‑și asume acest risc, când ar fi atât de ușor, ispititor chiar pentru Isabel să răspândească zvonul în City și să dezlănțuie astfel un zvon distrugător, care ar putea împiedica mariajul pe care probabil se bizuia prințesa ? Singurul motiv la care se putea gândi Isabel era acela că prințesa voia să o avertizeze să stea departe de Dickon ; să‑i strecoare în minte gândul că Dickon era prea periculos pentru o mătăsară umilă ca ea.
Concluzia aceasta parcă o încurajă. Dacă prințesa luase atât de urgent măsuri să o înspăimânte pe Isabel, înseamnă că sigur nu râsese cu Dickon pe seama poveștii de dragoste îndoielnice, murdare chiar, dintre el și o mătăsară din City. Mai mult ca sigur că simțea în sinea ei că Isabel avea și ea un loc în inima lui Dickon ; că, așa de umilă cum era, o putea totuși considera rivală. Însă acest gând nu îl împărtășise nimănui altcuiva, era sigură că Dickon nu știa de el.
Isabel își propti bărbia în piept. Nu avea de gând să se lase înspăimântată așa de ușor.
Tăcerea nu fu întreruptă până la sfârșitul orei de cusut. Apoi Isabel se ridică în picioare și începu să‑și strângă lucrurile, punând cele trei pietre de smarald înfășurate în bucata de pânză de mare preț. Astăzi nu‑și putea permite să întârzie.
Dar prințesa nu a vrut să o lase să plece imediat. În schimb începu să filosofeze, ca și cum ar fi fost un subiect la care ar fi cugetat îndelung :
- Îmi pare rău pentru ea… regina Anne Neville. Iar ochii ei parcă o mângâiau pe Isabel, invitând‑o să rămână.
Lui Isabel nu‑i păruse niciodată rău pentru regina Anne Neville. Se obișnuise însă să o treacă în planul doi pe soția lui Dickon. Îl auzise atât de des spunând, pe un ton oarecum ironic : “E o partidă bună. M‑am îmbogățit de pe urma ei”, încât nu simțise niciodată nevoia să fie realmente geloasă. Iar fiica contelui de Warwick nu era genul de persoană pentru care să‑ți pară rău dacă erai negustor. Era prea bogată, prea inaccesibilă.
Dar exista ceva în destăinuirile făcute de prințesă astăzi care o făcea pe Isabel să o vadă pe regină ca pe o victimă neajutorată și tragică a multor nenorociri. Răzvrătirea tatălui ei împotriva regelui se încheiase cu un eșec. Primul ei soț, un prinț al casei de Lancaster, fusese ucis. Ea fusese răpită de către fratele lui Dickon, Clarence, pentru a‑l împiedica pe Dickon să se însoare cu ea. Fiul ei murise. Ani de zile abia dacă‑și mai vedea soțul, când și când. Iar în prezent, el o aștepta să moară.
- La început chiar a iubit‑o, murmură prințesa. Mi‑a spus asta.
Elizabeth se opri pentru a o lăsa pe Isabel să absoarbă șocul acestei destăinuiri.
- De fapt, a crescut împreună cu ea… Când ea a fugit de Clarence, el a venit și s‑a întâlnit cu ea la Londra.
Londra. Dickon nu îi povestise niciodată despre aceasta. Dar își putea da seama când s‑ar fi putut întâmpla așa ceva, adică în cea mai importantă perioadă din viața ei, atunci când pentru ea totul se schimbase pentru totdeauna. Când avea paisprezece ani și l‑a întâlnit pentru prima oară pe Dickon, care se ruga la biserica St Martin‑le‑Grand, într‑o dimineață de aprilie, pe când armata regelui Eduard se afla la porțile Londrei. Când ea încă mai credea că el este un cavaler înrolat care aștepta să intre în luptă. El purta atunci haine negre, fără niciun însemn pe ele – un călător anonim, așa cum îi plăcea să fie considerat mereu. A invitat‑o la cină și a plătit el, la o tavernă din Aldersgate, în fața bine cunoscutei Piețe de Mătăsuri și Catifele – Bush, parcă așa se numea. El a mâncat carne de porc și i‑a spus că ar trebui să se mărite cu Thomas Claver. A mai zis că avea de gând să facă o partidă care va fi în interesul familiei sale ; își amintea și acest lucru foarte bine. Însă ceea ce‑și amintea cel mai bine era faptul că și‑a dat seama că îl iubește înainte ca el să‑i spună primele două‑trei cuvinte. Chiar și acum, această amintire era extraordinar de prețioasă pentru ea. Apoi își spuse în gând, cu inima strânsă : niciodată n‑am reușit să‑mi dau seama exact de ce se afla el la Londra, singur, cu două zile înainte de năvălirea armatei.
Peste câteva minute voia să plece. Probabil că Alice o aștepta. Mai întâi Isabel voia să o lase pe prințesă să termine ce avea să‑i spună.
- A căutat toate ascunzișurile din Londra, se auzi vocea de fetiță a prințesei.
Isabel își aminti acum – pe vremea aceea se spunea că adăpostul de la biserica St Martin‑le‑Grand era ticsit cu partizanii casei de York, care așteptau venirea regelui Eduard. Mii și mii, și nu numai la biserica St Martin, ci și în toate celelalte adăposturi din Londra.
Oare Dickon chiar o căutase pe Anne Neville?
Prințesa spuse :
- A devenit din ce în ce mai disperat. Nu o putea găsi nicăieri. Până la urmă a găsit‑o din pură întâmplare – într‑o tavernă din Aldersgate, unde spăla oale.
Isabel simți că se înăbușă. Aldersgate.
- Bush… șopti ea, iar prințesa făcu semn că da.
- Un nume de genul acesta. El zice că a fost ca un miracol, adăugă prințesa pe un ton sentimental. Era pe înserate. Stătea să plouă. Dar el a alergat cu ea până la biserica de la capătul străzii și a găsit un preot care i‑a căsătorit acolo chiar atunci. Au petrecut noaptea în taverna unde a dat peste ea. Până când armata tatălui meu a venit la Londra, după una sau două zile, erau soț și soție și nimeni nu mai putea face nimic nici dacă voia.
Lui Isabel îi păru rău pentru fata care fusese la paisprezece ani ; își amintea că‑i venise să leșine când Dickon o atinsese pe spate, gândindu‑se cât de mult se apropiase el de ea atunci și că era cât p‑aci să o sărute. Acum trebuia să accepte că aflase ce o durea, că descoperise viața duplicitară a lui Dickon și că el plătise un preot să‑l căsătorească cu o altă femeie. Cu o femeie despre care i‑a povestit acestei fete, după ani de zile, o femeie pe care a iubit‑o. Situația era aproape caraghioasă. Isabel nu contase câtuși de puțin, nici chiar atunci.
- E o poveste minunată, nu ți se pare ? șopti prințesa.
Isabel simți că‑și pierde echilibrul.
- Într‑adevăr, răspunse ea cu voce stinsă. Știți, chiar ați avut dreptate. Nu mă simt prea bine.
Merse spre casa mătăsurilor cu pas iute pe când după‑amiaza era pe sfârșite. Probabil își făceau griji cu toții. O așteptau. Întârziase atât de mult. Nu se mai uitase cât era ceasul. Nu mai știa ce gândea sau ce simțea. Nu se putu gândi la altceva decât la ce se întâmpla atunci când o pânză de mătase se învechea atât de mult și devenea atât de subțire, încât levănțica pe care o foloseai ca să‑i păstrezi calitatea nu mai avea niciun efect asupra ei. Felul în care pânza se dezintegra și devenea doar o zdreanță și praf.
Deja se lăsase frigul. În aer se simțea un pic din ceața ce plutea peste râu. I se păru că miroase a lemne care ard, ca și cum lumea ar fi aprins focul înainte să se facă întuneric. Ea tremură. În spatele Casei Pomenilor văzu fum ridicându‑se în aer dintr‑o flacără portocalie ; probabil se făcuse un foc în aer liber.
Privi mai atentă. Flăcările erau prea mari pentru un foc în aer liber. În jur era prea mult zgomot. Începu să iuțească pasul.
Știa cum sună zarva făcută de mulțimile mari de oameni.
Dădu colțul și imediat văzu ce se întâmplase : casa ei luase foc. Acum se apropiase suficient de mult ca să vadă cum se ridicau vâlvătăile și să audă cum lemnul ardea din toate încheieturile, cuprinzând totul în calea lui, streșini și ferestre, întețindu‑se uluitor de mult în dreptul ferestrelor. Și era destul de aproape ca să vadă și umbre care se mișcau îngrozite în fumul negru și dens. Străini îngroziți. Londonezi, nu lombarzi, după cum strigau. Sau poate nu erau londonezi. Aveau acel accent aspru pe care îl auzeai în satele înșirate de‑a lungul râului, înspre est. Oameni care spărgeau geamurile. Le izbeau cu bâte. Rânjeau, parcă fericiți să vadă siluetele umane ce păreau că se îndoaie și pâlpâie în interiorul pârjolit. “Nenorociți de lombarzi, credeați c‑o să ne înșelați cum vreți voi, nu ? Păi acum o să vă înșelăm și noi, cu vârf și‑ndesat.”
Ea își făcu semnul crucii. Toți oamenii la care ținea se aflau în acea casă.
Începu să acționeze. Alergă spre tavernă. Însă înainte să se poată năpusti pe ușă și să țipe după ajutor, aceasta se deschise și văzu mai mulți bărbați intrând în casă în fumul gros. Au dus cu ei o suflare de aer curat de afară. Îl văzu și pe hangiu. Apoi zece‑unsprezece polițiști îmbrăcați în uniformă. Doi dintre ei aveau găleți cu apă. Doi aveau frânghii. Cei mai mulți dintre ei aveau în mână o bâtă. Apoi fumul înțepător i‑a învăluit din nou și nu s‑au mai auzit decât izbituri, urlete și sfârâitul scos de piele, metal, lemn și piele de om unite laolaltă, însoțite de sunetul rugăciunilor pe care ea le îngâna în gând.
Stătu în umbra tavernei, plângând, tremurând și tușind.
De‑abia când cerul se lumină cu o ploaie uluitoare de scântei și se auzi cel mai puternic trosnet de până atunci, când acoperișul se rupse în două jumătăți și aruncă spre cerul întunecat vâlvătăile orbitoare – și când ea începu să țipe de frică, Isabel își dădu seama că nu era singură cu gloata de oameni care urlau.
Auzi zgomot de pași care alergau spre ea. Apoi simți că cineva pune mâna pe spatele ei. Țipă iar și sări în spate dând din mâini, înainte să‑l audă.
- Isabel, țipă omul de lângă ea. Ești în siguranță.
La un pas de ea, văzu un chip înnegrit. Ochi albi, o gură albă care se deschidea și se închidea. A avut nevoie de câteva clipe să‑și dea seama cine este. Apoi se prăbuși peste tunica pătată a lui Will Caxton și se simți sprijinită de niște brațe osoase care o ridicară, după care nu‑și mai simți picioarele.
Fragment din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Allfa. Traducere de Radu Trif