Sună telefonul și știu că aveau să o ucidă. Știu cu atâta certitudine, încât rămase nemișcată, cu aparatul de ras în aer, cu părul lipit de față, în aburul apei fierbinți ce picura pe faianță. Bip-bip. Se opri și tăcu mâlc, ținându-și răsuflarea, ca și cum nemișcarea sau tăcerea ar fi putut schimba cursul celor deja întâmplate. Bip-bip. Se afla în cadă, depilându-și piciorul drept, cu apa plină de săpun ajungându-i până la brâu, iar pielea ei goală se înfioră de parcă tocmai ar fi izbucnit robinetul cu apă rece. Bip-bip. La combina muzicală din dormitor, Los Tigres del Norte cântau istorisiri despre Camelia la Tejana. Trădarea și contrabanda, spuneau ei, sunt de nedespărțit. Se temuse mereu că aceste cântece erau niște semne prevestitoare, iar acum, dintr-odată, deveniseră realitate sumbră și amenințare. Blondul o luase peste picior pe chestia asta; dar sunetul acela îi dădea dreptate ei, și i-o refuza Blondului. Îi refuza dreptatea și mai multe alte lucruri. Bip-bip. Lăsă din mână aparatul de ras, ieși încet din cadă și merse, lăsând urme de apă, până în dormitor. Telefonul era pe cuvertură, mic, negru și sinistru. Îl privi fără să-l atingă. Bip-bip. Îngrozită. Bip-bip. Țârâitul său se amesteca cu textul cântecului, ca și când ar fi făcut parte din el. Deoarece contrabandiștii, spuneau în continuare Los Tigres, nu iartă nimic. Blondul folosise aceleași cuvinte, râzând cum obișnuia el să facă, în timp ce îi mângâia ceafa și îi arunca telefonul în poală. Dacă vreodată sună, înseamnă că eu voi fi mort. Atunci, fugi. Cât poți, negruțo. Fugi și nu te opri, fiindcă eu n-am să fiu acolo să te ajut. Iar dacă ajungi vie, oriunde ai ajunge, trage o tequila în amintirea mea. Pentru momentele noastre bune, scumpete. Pentru momentele noastre bune. Atât de iresponsabil și de curajos era Blondul Dávila. Virtuozul de pe Cessna. Regele pistei scurte, îl numeau prietenii și, de asemenea, don Epifanio Vargas: în stare să ridice avionete în trei sute de metri, cu pachetele lor de zăpadă și de mielușel fără pureci, și să zboare razant peste apă în nopți negre, în susul și în josul frontierei, eludând radarele poliției federale și vulturii de la DEA. În stare, de asemenea, să trăiască pe muchie de cuțit, jucându-și propriile cărți pe la spatele șefilor. Și în stare să piardă.
Apa care îi cădea de pe trup formase o baltă la picioarele ei. Telefonul continua să sune și știu că nu era nevoie să răspundă ca să se încredințeze că norocul Blondului se isprăvise. Acest fapt era suficient ca să-i asculte instrucțiunile și să plece în goană; însă nu-i ușor să accepți ca un simplu bip-bip să-ți schimbe dintr-odată cursul unei vieți întregi. Așa încât, în cele din urmă, înșfăcă telefonul și apăsă butonul, ascultând: L-au spart pe Blond, Teresa.Nu recunoscu vocea. Blondul avea prieteni, iar unii erau credincioși, obligați de codul din vremurile când treceau marijuana și pungi cu de-aia fină în jantele mașinilor prin El Paso, îndreptându-se spre Uniunea Americană. Putea fi oricare dintre ei: poate Rotas Adevăratul sau Ramiro Vásquez. Nu-l recunoscu pe cel care suna, și nici n-avea nevoie, fiindcă mesajul era clar. L-au spart pe Blond, repetă vocea. L-au omorât, și pe vărul lui la fel. Acum urmează familia vărului lui și tu. Așa că fugi cât poți. Fugi și nu te mai opri. Apoi convorbirea se întrerupse, iar ea își privi picioarele ude pe parchet, își dădu seama că tremura de frig și de frică și se gândi că, oricine sunase, repetase chiar cuvintele Blondului. Și-l închipui încuviințând atent, prin fumul de trabuc și printre paharele dintr-o cârciumă, cu Blondul în fața lui, arzând marijuana și ținându-și picioarele încrucișate sub masă, așa cum obișnuia să se așeze, cu cizmele de cowboy din piele de șarpe cu vârfuri ascuțite, cu eșarfa la gulerul cămășii, cu scurta de pilot pe spătarul scaunului, cu părul blond tuns zero, cu zâmbetul caustic și sigur. Fă asta pentru mine, camarade, dacă au să mă facă arșice. Să-i spui să fugă și să nu se mai oprească, fiindcă or să vrea să o sece și pe ea.
Panica apăru pe neașteptate, mult deosebită de spaima rece pe care o simțise înainte. Acum fu o explozie de zăpăceală și de nebunie seacă, scurtă, care o făcu să țipe, punându-și mâinile în cap. Picioarele nu erau în stare să o susțină, așa că își dădu drumul să cadă pe pat. Privi împrejur: marginile albe și aurii ale spetezei, tablourile de pe pereți cu peisaje superbe și cu perechi plimbându-se în apusuri de soare, bibelourile din porțelan pe care le colecționase ca să le alinieze pe consolă, cu intenția ca acest cămin al lor să fie frumos și confortabil. Știu că nu mai era un cămin și că în câteva minute avea să devină o capcană. Se văzu în oglinda mare a dulapului: goală, udă, cu părul închis la culoare lipit de față, iar printre șuvițe ochii ei negri larg deschiși, ieșiți din orbite de groază. Fugi și nu te opri, spuseseră Blondul și vocea care repeta cuvintele Blondului. Atunci o luă la fugă.
Întotdeauna crezusem că narcomelodiile mexicane erau niște cântece și nimic mai mult, iar Contele de Monte Cristo era un roman și nimic mai mult. I-am spus acest lucru Teresei Mendoza în ultima zi, când a acceptat să mă primească, înconjurată de bodyguarzi și de polițiști, în casa în care locuia, din cartierul Chapultepec, statul Sinaloa. L-am pomenit pe Edmond Dantès, întrebând-o dacă citise cartea, iar ea mi-a adresat o privire tăcută, atât de lungă încât m-am temut că discuția noastră avea să se termine chiar atunci. Apoi s-a întors către ploaia care lovea în geamuri și nu știu dacă o umbră a luminii cenușii de afară ori un zâmbet îngândurat i-a desenat pe buze o expresie stranie și crudă.
– Nu citesc cărți, a spus ea.
Am știut că mințea, la fel cum, fără îndoială, o făcuse de o infinitate de ori în ultimii doisprezece ani. Însă n-am vrut să par nelalocul meu, așa încât am schimbat subiectul. Lungul ei drum dus-întors conținea episoade ce mă interesau cu mult mai mult decât lecturile femeii pe care, în sfârșit, o aveam în față, după ce îi umblasem pe urme pe trei continente în ultimele opt luni. A spune că eram decepționat ar fi inexact. Îndeobște, realitatea nu se ridică la nivelul legendelor; în meseria mea însă, cuvântul “decepție” este întotdeauna relativ: realitatea și legenda sunt simplu material de lucru. Problema rezidă în faptul că e imposibil să trăiești săptămâni și luni la rând obsedat practic de cineva, fără să-ți faci o idee proprie, definită și, desigur, inexactă, asupra subiectului în chestiune. O idee care ți se instalează în cap cu atâta forță și verosimilitate, încât mai apoi e dificil, și chiar inutil, să o modifici în principiu. În plus, noi, scriitorii, avem privilegiul că aceia care ne citesc preiau cu o ușurință surprinzătoare punctul nostru de vedere. Iată de ce, în acea dimineață ploioasă, la Culiacán, știam că femeia aflată în fața mea nu avea să mai fie niciodată adevărata Teresa Mendoza, ci o alta care o înlocuia, în parte creată de mine: aceea a cărei poveste o reconstituisem după ce o recuperasem, bucată cu bucată, incompletă și contradictorie, de la cei care au cunoscut-o, au urât-o sau au iubit-o.
– Pentru ce ați venit? m-a întrebat.
– Îmi lipsește un episod din viața dumneavoastră. Cel mai important.
– Ia te uită! Un episod, ziceți.
– Întocmai.
Luase un pachet de Faros de pe masă și apropia de o țigară flacăra unei brichete din plastic ieftine, după ce făcuse un gest pentru a-l opri pe bărbatul așezat la celălalt capăt al încăperii, care se ridica grăbit, cu mâna stângă în buzunarul hainei: un tip matur, solid, mai curând gras, cu părul foarte negru și cu o mustață mexicană stufoasă.
– Cel mai important?
Puse tutunul și bricheta pe masă, în perfectă simetrie, fără să-mi ofere. Ceea ce mi-a fost indiferent, pentru că nu fumez. Acolo se mai aflau două pachete, o scrumieră și un pistol.
– Așa trebuie să fie, într-adevăr, adăugă ea, dacă vă încumetați să veniți astăzi aici.
Am privit pistolul. Un Sig Sauer. Elvețian. Cincisprezece gloanțe de 9 parabellum pe încărcător, în king-kong. Și trei încărcătoare pline. Vârfurile aurii ale proiectilelor erau groase ca niște ghinde.
– Da, am răspuns eu domol. Acum doi ani. Sinaloa.
Din nou privirea tăcută. Știa de mine, întrucât în lumea ei asta se putea obține cu bani. Și, în plus, cu trei săptămâni în urmă îi trimisesem o copie a textului meu neterminat. Era momeala. Cartea de vizită pentru a completa istorisirea.
– De ce ar trebui să vi-l povestesc?
– Pentru că am muncit mult la povestea dumneavoastră.
Se opri să mă privească prin fumul țigării, cu ochii ușor mijiți, precum măștile indiene din Marele Templu. Apoi se ridică și se duse până la bar, de unde reveni cu o sticlă de Herradura Reposado și cu două pahare mici și subțiri, din acelea pe care mexicanii le numesc caballitos. Era îmbrăcată cu niște pantaloni comozi din in închis la culoare, bluză neagră și sandale, și am constatat că nu purta bijuterii, nici colier, nici ceas; doar o brățară cu șapte inele de argint la încheietura mâinii drepte. Cu doi ani în urmă – articolele decupate din presă erau în camera mea din hotelul San Marcos – revista ¡Hola! o inclusese printre cele mai elegante douăzeci de femei din Spania, în aceeași perioadă în care El Mundo informa despre ultima investigație judiciară asupra afacerilor ei pe Costa del Sol și a legăturilor ei cu narcotraficul. În fotografia publicată pe prima pagină, o zăreai îndărătul geamului unui automobil, protejată împotriva reporterilor de mai mulți bodyguarzi cu ochelari fumurii. Unul dintre ei era grasul mustăcios care stătea acum așezat în celălalt capăt al încăperii, privindu-mă de departe ca și cum nu m-ar fi privit.
– Ați muncit mult, repetă ea gânditoare, turnând tequila în pahare.
– Întocmai.
Luă o înghițitură scurtă, în picioare, fără să-și mute privirea de la mine. Era mai scundă decât părea în fotografii sau la televizor, însă mișcările ei erau tot liniștite și sigure: fiecare gest părea să se înlănțuie cu următorul în mod firesc, fără nici o improvizație sau ezitare. Poate că de-acum nu mai ezită niciodată, m-am gândit imediat. Am constatat că, la treizeci și cinci de ani, era oarecum atrăgătoare. Mai puțin, poate, decât în fotografiile recente și în cele pe care le văzusem eu, ici și colo, păstrate de cei care au cunoscut-o de cealaltă parte a Atlanticului. Printre acestea, fruntea și profilul ei, în alb-negru, pe o veche fișă a poliției de la comisariatul din Algeciras. De asemenea, casete video, imagini neclare, care se terminau mereu cu niște gorile grosolane intrând în cadru pentru a îndepărta violent obiectivul. Iar în toate, ea, cu distinsul ei aspect actual, aproape întotdeauna îmbrăcată în culori închise și purtând ochelari fumurii, urca sau cobora din automobile scumpe, apărea ștearsă din cauza granulației teleobiectivului, pe o terasă din Marbella, ori făcea plajă pe puntea unui iaht mare și alb ca zăpada: Regina Sudului și legenda ei. Care apărea în paginile de evenimente mondene și, în același timp, în cele de știri. Însă mai era o fotografie, despre a cărei existență n-aveam habar; și, înainte de a ieși din acea casă, două ore mai târziu, Teresa Mendoza s-a hotărât pe neașteptate să mi-o arate: o fotografie foarte mototolită și lipită pe verso cu bandă adezivă, pe care, în cele din urmă, a așezat-o pe masă, între scrumiera plină ochi și sticla de tequila din care ea singură golise două treimi, și Sig Sauerul cu trei încărcătoare care stătea acolo ca un semn prevestitor – de fapt, era o acceptare fatalistă – a ceea ce avea să se întâmple chiar în acea noapte. În privința ultimei fotografii, de fapt era vorba despre cea mai veche, și era numai o jumătate de fotografie, întrucât lipsea toată partea stângă: din aceasta se putea vedea brațul unui bărbat, adâncit în mâneca unei scurte de pilot, petrecut peste umerii unei tinere brunete, subțiri, cu părul negru bogat și cu ochii mari. Tânăra trebuie că avea douăzeci și ceva de ani: purta pantaloni foarte strâmți și o geacă de blugi urâtă, cu guler din blană de miel, și privea spre cameră cu o grimasă indecisă, ceva la jumătatea drumului către un zâmbet, ori poate dinspre un zâmbet. Am observat că, în ciuda machiajului vulgar, excesiv, pupilele întunecate aveau o privire inocentă sau vulnerabilă; iar acest fapt accentua tinerețea chipului oval, ochii terminați ușor în vârf de migdală, gura foarte conturată, vechile și estompatele picături de sânge indian manifestându-se în nas, în nuanța mată al pielii, în aroganța bărbiei ridicate. Acea tânără nu era frumoasă, dar era deosebită, m-am gândit. Avea o frumusețe incompletă sau îndepărtată, ca și cum s-ar fi diluat treptat de-a lungul mai multor generații, până ce a lăsat doar câteva trăsături răzlețe ale unei vechi splendori. Și acea fragilitate oarecum senină, ori încrezătoare. Dacă n-aș fi fost familiarizat cu personajul, acea fragilitate m-ar fi înduioșat. Presupun.
Din volumul Regina Suduluide Arturo Pérez-Reverte, în pregătire, în ediție revizuită la Editura Litera. Traducere de Dragoș Cojocaru