Născut la 6 ianuarie 1946, Stelian Țurlea a urmat studii de filologie (1968) și filosofie (1976), la București, a fost aproape trei decenii redactor de politică externă (revista „Lumea”), a condus, după 1989, revistele „Lumea”, „Zig-Zag”, apoi ziarul „Meridian”, după care a lucrat în televiziune, ca șef al departamentului de știri al Antenei 1. Din 1996 a lucrat la Protv ca director editorial, din 2000 este și editor senior al „Ziarului de duminică”. Este autor a optsprezece romane, zece cărți de publicistică, nouă cărți pentru copii și două traduceri. A îngrijit șase albume. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii (2003), Premiul Asociației Editorilor din România pentru literatură pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociaților Scriitorilor din București (2007), Premiul „Flacăra” pentru literatură (2011). A fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii în 2000 și Premiul AER pentru roman în 2003.
Romanul „Relatare despre Harap Alb” a fost distins cu Premiul Asociației Editorilor din România pentru literatură pentru copii la Târgul de carte Bookfest 2005. Aceasta este ediția a doua, revăzută.
Vorbilă, Povestitorul, sătul să-i tot scrie piesele lui Shakespeare, fuge din Anglia, se alătură lui Setilă, Flămânzilă și celorlalți membri vestiți ai grupului de aventurieri și împreună sar în ajutorul prințului Petru, ajuns în stăpânirea Spânului care-l numește cu dispreț Harap Alb. Cu toții străbat lumea în lung și-n lat, răscolesc plantații de canabis, ajung în minele de azotat de amoniu ale Septentrionului, inventează jocuri și dezleagă enigme cumplite, participă la lupte celebre consemnate de hrisoave, văd orașe prăbușindu-se și altele ridicându-se din cenușă, imperii care se nasc și amenință lumea, înfruntă armate de barbari năvălitori. Sunt nemuritori. Cineva trebuia să relateze despre ei.
„Fermecătoare rescriere, în registru postmodern, a basmului lui Ion Creangă – scria Alex. Ștefănescu. Ca dintr-un corn al abundenței (epice), în roman se revarsă necontenit întâmplări năstrușnice, care angajează numeroase personaje (reale și imaginare). Nu lipsesc aluziile politice, a căror înțelegere îl delectează pe cititor.
„Relatare despre Harap Alb devine un soi de carte a cărților în care este condensată întreaga memorie culturală a lumii, din antichitate până în zilele noastre. Fiecare personaj al cărții are trăsături, gesturi sau replici care fac cu ochiul spre alte personaje din istorie sau literatură. Nu este însă vorba, cum s-ar putea înțelege, despre un roman cu cheie, ci despre un joc narativ fără nici o altă semnificație dincolo de un mai mult sau mai puțin amuzant joc al măștilor.” – Tudorel Urian
*
* *
Vestea înfrângerii Spânului la Gurile Dunării a ajuns la urechile Împăratului Roșu cu mult înainte ca el să se înfățișeze cu darea de seamă. Câteva zile împăratul a spumegat de furie și, de supărare, i-a trimis la moarte pe toți condamnații care îi solicitaseră grațierea, chiar dacă fuseseră prinși furând găini. Până să se întoarcă resturile oastei, piețele orașului s-au umplut de ștreanguri în care atârnau leșuri și de țepușe care străpungeau trupuri despuiate, spre marea spaimă a hoților prinși, dar încă nejudecați. Iscoadele împăratului l-au așteptat pe Spân la câteva leghe depărtare de Marele Oraș și, cu toată istețimea pe care o dobândiseră într-o lungă activitate de intrigi și cleveteli, l-au convins că e mai bine pentru toată lumea să nu poposească la vreun han, cum avea obiceiul, ori în vreunul din palatele celor zece porți, ci, așa prăfuit cum era, înnoroiat și obosit de drum, să se înfățișeze Mariei Sale de îndată și să-i vorbească despre misiune. Flăcăii din garda celor șaptezeci și șapte l-au condus pe Spân în sala de audiențe.
– Te ascult! tună Împăratul Roșu, oprindu-se doar pentru o clipă din mersul nervos încolo și-ncoace prin sala imensă și rece, cât să-i arunce o privire Spânului. Își ținea mâinile împreunate la spate și pântecul enorm îl făcea să pară de-a dreptul rotund și mai mic de stat decât era. Era satisfăcut că șeful armatelor sale nu se oprise nicăieri, nici măcar să-și scuture colbul de pe cizme, și furia i se mai domoli. Dar nu voi s-o arate, așa că strigă din nou: Te ascult!
Spânul făcu o plecăciune adâncă, după care puse un genunchi în pământ. Purta cămașa de zale prăfuită petrecută peste platoșa de aur pe care nu le mai lepădase de săptămâni, dar sabia, jungherul și tolba cu săgeți rămăseseră în mâinile gărzii celor șaptezeci și șapte. Nimeni, nici chiar Spânul, nu avea voie să stea înarmat înaintea Împăratului Roșu. Își scosese coiful de fier pe care-l ținea cu o mână lipit de șold. Scufița roșie de pluș care îi acoperea țeasta pleșuvă era lac de sudoare și broboane minuscule i se scurgeau pe tâmple, lăsând urme de jeg. Începu să vorbească. Împăratul îl ascultă o vreme și doar când crezu că l-a speriat suficient îi ceru să se ridice.
– Niciodată armata Împăratului Roșu nu a fost atât de umilită! l-a întrerupt împăratul.
– Au fost prea mulți, Maria Ta, spuse Spânul, ridicându-se. Nu se mișca din loc, îndoit de la brâu, să pară mai puțin înalt și mai puțin semeț. Pete mari de roșeață îi apărură pe fața albicioasă, iar tăietura buzelor abia se întredeschidea, semn că îi displăcea profund să fie muștruluit în fața atâtor curteni pe care nu dădea doi bani. Îndrăzni să continue: Au fost câtă frunză și iarbă.
– Nici n-am auzit de ei! îl întrerupse Împăratul cu mare nemulțumire. N-aveau cum să fie atâția! Strămoșii mei au trecut peste ei ca vântul, ca ploaia, i-au amestecat cu praful de sub copitele cailor lor! Și tu i-ai lăsat să te copleșească?
– Strămoșii Măriei Tale au fost iscusiți războinici și mari strategi, bietul de mine nu sunt demn nici să le rostesc numele, spuse Spânul, mieros. Doar Maria Ta se poate compara cu ei, pentru că e de aceeași stirpe. Un nevrednic ca mine nici nu poate cuteza la așa ceva. Vremurile s-au schimbat și păgânii Apusului nu mai vor să plătească și au învățat să se apere, poate chiar de la strămoșii Măriei Tale.
– Încerci să mă adormi cu lingușeli?
– Departe de mine un gând atât de netrebnic și mișel, mai curând Măria Ta să-mi taie un braț decât să gândească fie și numai o clipă că umilul tău slujitor ar putea pune la îndoială priceperea cu care cerni dintr-o privire adevărul de născocire.
Împăratul Roșu se opri din mersul său dezordonat și îl privi îndelung pe Spân. Glumește? Își râde de el? Ochii mici păreau și mai afundați în umbra nasului ascuțit, tăietura buzelor nu schița niciun zâmbet, nicio grimasă. Bărbatul acesta știa să-și ascundă gândurile, chiar și în fața împăratului. Dar el era Împăratul și toți trebuiau să i se supună! Brusc se enervă:
– Te-am pus mai mare peste armatele mele ca să vii să-mi vorbești despre victorii și despre țări depărtate care mi s-au închinat, nu să mi te plângi ca o muiere! strigă împăratul, furios și roșu la față.
Spânul nu se clinti. Își aplecă doar fruntea puțin mai mult, încât ochii abia i se mai ghiceau în umbra nasului.
– Întotdeauna ți-am adus vești bune, Măria Ta! Dar acum cei care ni s-au împotrivit chiar au fost câtă funză și iarbă. I-am învins o dată și au răsărit din păduri a doua zi, i-am învins din nou, i-am urmărit și le-am ars satele și orașele și iarăși au năvălit peste noi și tot așa câteva săptămâni până ne-au înconjurat și copleșit.
Împăratul își continuă mersul neliniștit de-a latul sălii de primire, apoi fu străbătut de o idee. Bătu din palme și le ceru tuturor să părăsească încăperea, chiar și gărzilor. Nu-i ceru să rămână decât unuia înarmat până-n dinți, care îl însoțea pretutindeni și nu-l părăsea decât în fața dormitorului împărătesc. Curtenii murmurară o vreme, dar semnul repetat de nerăbdare al Împăratului Roșu îi făcu să se bulucească pe ușile grele de stejar, care se închiseră cu zgomot în urma lor. Nu rămăseseră decât trei, unul – urechile și ochii împăratului, fără limbă.
Împăratul Roșu se opri în fața Spânului. Întrebă:
– Nu știai să trimiți iscoade să nu te ia prin surprindere?
– Au avut iscoade mai pricepute care le-au luat gâtul alor noastre și n-am mai știut nimic, Măria Ta.
– Nu știai să-ți împarți armata în mai multe corpuri care să meargă la distanță unul de altul și să cadă în spatele netrebnicului care te atacă?
– Am făcut-o și i-am pierdut pe cei mai buni locotenenți.
– N-ai gândit cum trebuia fiecare luptă!
– Niciodată n-am avut planuri mai bune, ba chiar niciodată victoriile noastre n-au fost mai mărețe, pentru că am ajuns mult dincolo de gurile Dunării, trimișii mei spuneau că mai e cale doar de vreo două-trei zile până la Viena, în inima Europei…
– Dar te-ai întors cu coada-ntre picioare…
– Nicidecum Măria Ta, am…
– Ba te-ai întors cu coada-ntre picioare și doar cu o mână de oameni din măreața armată cu care ai plecat! strigă Împăratul Roșu, lovindu-se cu palmele peste coapse.
Chipul i se înroșise ca miezul de pepene verde și își merita din plin numele. Nimeni în afara Spânului nu rămânea nepedepsit dacă îl contrazicea pe împărat, dar nici lui nu-i suporta neobrăzarea de-a i se împotrivi. Împăratul respira greu, ca un taur înfuriat, și își căuta cuvintele, de parcă mânia i-ar fi luat mințile. Spânul îl mai văzuse o singură dată în halul acesta, cu ani în urmă, când îi ceruse să distrugă un oraș care se răsculase. Știa că după o asemenea furie împăratul se înmoaie și acceptă orice soluție. Trebuia doar să nu-l stârnească cu nimic în plus. Își plecă și mai mult capul, încât să nu i se vadă privirea sfidătoare și plină de dispreț și se abținu să spună ceva. Așteptă ca Împăratul Roșu să continue. Și acesta izbucni din nou:
– Trebuie să plec eu însumi să arăt cum se cucerește lumea?
– Sfaturile Măriei Tale sunt prețioase oricând și oriunde, dar prezența Măriei Tale e mai necesară aici, în capitală. Ne lasă pe noi, războinicii, să ne dăm sângele!
– Și dacă nu sunteți în stare, dacă nu sunteți decât niște nevrednici, ce-mi rămâne să fac?
Spânul era prea uns cu toate alifiile ca să nu priceapă că furia împăratului se domolise din senin și trecuse momentul în care ar fi putut lua o măsură aspră. Se umilise atât cât fusese nevoie, îndepărtând temerea cea mai mare, că împăratul îl va înlocui, nemulțumit de eșecul său. Acum era sigur că va păstra tot ce câștigase în ani de eforturi, lupte și lingușeli și că, dacă știa cum să se poarte, va obține mai mult. Era pregătit să înșiruie numele obositoare ale nenumăratelor ținuturi pe care le cucerise în decenii în numele împăratului, ale orașelor trecute prin foc și sabie, ale cnezatelor prăbușite în țărână, să amintească de robii aduși să construiască poduri, de femeile răpite și silite să nască viitori soldați, de carele grele de podoabe și pradă de război care se descărcau fără încetare în pivnițele împăratului. Nu păstrase nimic pentru el, șefilor și soldaților mai destonici le arunca câteva fărâmituri cu care erau fericiți până la următoarea campanie. Spânul știa că Împăratul Roșu e uimit că șeful armatelor sale nu reține din pradă nimic pentru el. Împăratul se prefăcea că nu știe de ce. Spânul voia totul, i se părea umilitor să se mulțumească cu o parte din prada adunată în cămările imperiului, când putea să aibă Imperiul. Împăratul Roșu își omorâse din prostie și ură feciorii, îi mai rămăseseră fiicele, iar barbatul care o va însoți pe cea mai mare la altar va urma într-o bună zi la tron. Spânul înțelesese asta cu ani în urmă, de când fiii împăratului rămași în viață orbecăiau fără lumina ochilor și fără vreo șansă să mai conducă un imperiu pe care nu-l vedeau.
Mereu mai singur, împăratul nu voia încă să rămână și fără strategul care îi fusese credincios și îi sporise împărăția. Cu o singură vorbă, cu un singur semn, îl putea trimite într-o carceră fără lumină ori chiar să-i ia viața, dacă nu s-ar fi supus. Dar împăratul, chiar dacă refuza s-o recunoască, știa că a îmbătrânit și are nevoie de șeful oștirii.
Mai viclean decât credea Spânul, împăratul mai înțelesese înaintea acestuia că bărbatul era iremediabil îndrăgostit, prin urmare vulnerabil și mai lesne de manevrat. N-avea de gând să-i dea fiica cea mare, dar nu era rău să-i lase o fărâmă de speranță. Își pusese însă gărzile să-i urmărească atent orice mișcare, să evite vreo răzvrătire prin care să fie dat jos.
Fără să-l privească, îi făcu semn cu o mână că audiența s-a încheiat. Obosise brusc, nu mai avea chef să afle nimic, voia să rămână singur.
– Continuăm altădată, spuse Împăratul Roșu. Stai pe-aproape, nu pleca nicăieri, te pot chema oricând.
Fragment din romanul Relatare despre Harap Alb de Stelian Țurlea, în curs de apariție la Editura Cartea românească
Fotografia autorului de Dinu Lazăr