Fata cea mare a Împăratului Roșu, pe nume Semiramis, creștea din zi în zi mai frumoasă, mai mândră de ea însăși. Înaltă, sveltă, cu ochii și pletele negre, buze sângerii, sâni provocatori, mers semeț. Împăratul o numise cu gândul la frumoasa Babilonului, pentru care regele construise mărețele grădini suspendate, minune a lumii. Dacă ar fi găsit meșteri capabili, i-ar fi dăruit și el grădini asemănătoare, dar nimeni nu era în stare să refacă planurile străvechi, în cazul în care n-or fi fost vreo poveste. Împăratului Roșu nu-i rămăsese decât să lase vorbă că mâna fetei va fi numai a celui care îl va convinge pe el de virtuți aparte.
Inima Spânului se strângea de fiecare dată când o vedea pe Semiramis, voia să-i vorbească și constata că se bâlbâie, se face de râs, îl apuca furia și se retrăgea cu capul plecat în râsul cristalin al prințesei care îl întreba mereu, nu chiar nevinovat, cât o să mai tremure la apariția ei. Când și-a dat seama că o urmărește în secret, Spânul a înțeles și că este iremediabil îndrăgostit. Mintea lui sprintenă îi spunea că nu are nicio șansă la iubirea prințesei, nu mai era nici tânăr, nu era nici arătos, dar niciunul dintre pretendenți nu avea, ca el, atâtea fire în mână. Cu iscusință, Spânul îi îndepărta pe toți cei care ar fi avut șanse să se apropie mai mult de Semiramis. Spânul știa că poate ajunge stăpânul prințesei și apoi stăpânul imperiului. Până acolo mai era drum lung și mai avea mult până să adoarmă cu totul împotrivirea împăratului.
Se aștepta să fie chemat din nou în aceeași seară, ori a doua zi. Dar Împăratul Roșu se făcea că a uitat de vreo discuție cu Spânul, în cazul în care își dorise vreodată una. În zilele următoare au avut loc întâlniri cu câțiva ambasadori nerăbdători să transmită scrisori din partea regatelor lor, consilii cu trimiși ai Chinei, care propunea un tratat de pace, discuții despre împărțirea administrativă a imperiului în unități mai lesne de controlat, audieri ale judecătorilor care primiseră alte vrafuri de cereri de grațiere, mese lungi cu curtenii care lăudau inițiativele împărătești ce vor duce la propășirea imperiului. La toate era de față și Spânul, plictisindu-se de moarte, dar Împăratul Roșu se făcea că nu-l vede. Pentru prima oară de când era în slujba lui, Spânul rămase pe gânduri. Nu acționase cum trebuie? Nu se umilise îndestul? Nu mai era crezut? Căzuse în dizgrație? Trebuia să se teamă?
Nu trebuia să se sperie, nimeni nu avea curajul, puterea, cunoștințele și abilitatea să-l înlocuiască, nimeni nu știa ce știa el și nimeni n-ar fi fost în stare să facă pentru împărat ce făcuse el, dar ar fi fost o cumplită eroare să se culce pe-o ureche, știa asta, nu te pui cu hachițele unui bătrân care vrea să aibă toată lumea la picioare. Să se fi sfârșit vremurile în care i se cerea să cucerească lumea? Îi trecu prin cap chiar gândul că împăratul se plictisise pur și simplu, voia o schimbare, iar toți cei care știau prea mult deveneau indezirabili. Se temu că ar putea fi asasinat și câteva nopți dormi iepurește, cu jungherul sub pernă și pază la ușă, nu bău decât apă din fântână și mâncă numai fructe crude, pretextând o indispoziție care îi uimi pe toți curtenii. Diminețile avea mereu ochii scoși de nesomn, spre satisfacția împăratului care înțelesese ce se petrece cu el și-l întreba invariabil dacă e bolnav ori suferă că și-a pierdut armata. Invariabil, Spânul răspundea că nu există chin mai mare pentru un comandant de oști. Asista la evenimentele curții cu o neplăcere pe care o înțelegeau până și pajii fără minte. S-ar fi retras într-o clipă într-unul din palatele militare de la porțile orașului, unde s-ar fi simțit mai în siguranță decât în palatul imperial, dar nu se cădea să plece fără îngăduința împăratului, iar pe acesta nu se cuvenea să-l întrebe dacă mai are ori nu de gând să continue discuția începută.
Au trecut în felul acesta multe zile. Singura mângâiere a Spânului a fost când a întâlnit-o pe culoarele palatului pe fiica cea mare a Împăratului Roșu, căreia îi adusese din luptele sale un colier de smaralde cât oul de porumbel pe care îl păstra în chimir. Cu fiecare dintre pietrele colierului ar fi putut hrăni capitala un an întreg. Nimeni din jurul său și nimeni din împărăție nu mai văzuse asemenea bijuterie și nimeni dintre meșterii împărăției n-ar fi fost în stare să încheie o asemenea lucrătură. Era convins că darul o va înmuia pe fiica împăratului, pentru că nu există femeie pe lume care să reziste unei bijuterii fără de preț.
Lui Semiramis îi sclipiră ochii, era uimită de atâta frumusețe și și-ar fi dorit să-l atârne de îndată la gât, pentru că, de mică, ursitoarele îi spuseseră că smaraldele îi aduc noroc. Dar nicio clipă n-ar fi acceptat să-i dea apă la moară Spânului pe care îl detesta mai mult cu fiecare zi în care îl vedea.
– E un colier minunat pentru însoțitoarea care mă ajută să mă îmbrac diminețile, spuse cu răutate fiica Împăratului.
Luă colierul și îl așeză chiar ea la gâtul uneia dintre fetele care o urmau îndeaproape. Aceasta încremeni, cu chipul alb și fără o vorbă.
– Mai degrabă e destinat Domniei Voastre, insistă Spânul, ușor tulburat. Pe pieptul prințesei noastre s-ar odihni mai bine și ar străluci mai copleșitor.
– Te îndoiești cumva de capacitatea mea de a discerne ce e bine și ce nu este pentru mine? întrebă furioasă prințesa, atât de tare că se deschiseră pe rând toate ușile galeriei și capete curioase priviră spre grupul oprit între coloane.
– Nicidecum, nicidecum! spuse repede Spânul, care se temea de ridicol și încă și mai mult la gândul că nici nu va ajunge la capătul galeriei și Împăratul Roșu va ști ce s-a întâmplat și-și va râde de el. Mă gândeam doar că însuși Împăratul vi l-ar fi încredințat dumneavoastră…
– Știi bine că tata face cum îmi este voia, îl întrerupse fata și își îndemnă însoțitoarele să o urmeze, lăsându-l pe Spân ușor îndoit de la brâu, cu capul plecat, urmărindu-le cum se îndepărtează.
Spânul se consolă gândindu-se că prințesa o alesese pe însoțitoarea care o ajuta diminețile la îmbrăcat ca să vadă, în fiecare zi, cum deschidea ochii, minunatul colier atârnând la gâtul ei, de parcă l-ar fi purtat ea însăși. De fiecare dată, își mai spuse el, prințesa își va aminti de cel care i l-a dăruit și poate se va obișnui cu gândul că șeful oștirii nu este un bărbat chiar de lepădat.
Zâmbi, știa că se amăgește. Își îndreptă spatele și porni să-și întâlnească locotenenții, în timp ce văzu că ușile galeriei abia acum se închideau una câte una. Îl apucă o furie cumplită. Toanele și mofturile unei femeiuști îl făcuseră să arate ridicol, pe el, cel care zdrobise regate și trecuse prin foc și sabie mii de oameni! O ura! Își jură să o pedepsească crunt într-o zi, când imperiul întreg va fi al lui. Îi ura și pe cei care încă mai ședeau cu capetele atârnate în tocul ușilor. Spera să-i poată descăpățâna cu ușurință într-o bună zi. Strigă, pe neașteptate, că se cutremurară zidurile:- – – Ușile!
Toate se închiseră ca la un semnal.
Dar nu mai ajunse să-și vadă locotenenții. În spatele său lipăiau repede pașii piticului împăratului și glasul lui pițigăiat îl opri din drum:
– Măria Sa, Împăratul Roșu, binevoiește să vă vadă, Înălțimea Voastră, spuse piticul lingușitor.
Spânul nu detesta pe cineva mai mult în întreaga împărăție. Piticul era, în tagma lui, singurul cocoșat, urât și slinos, perfid și intrigant, cu o limbă mieroasă încărcată mereu de venin. El însuși îl culesese de prin pustiurile Persiei, nici nu mai ținea minte când, dintre ruinele unui oraș făcut una cu pământul de un cutremur cumplit și în care singurele viețuitoare rămăseseră haitele de câini care scormoneau după leșuri și o mână de copii înspăimântați și înveliți în zdrențe, ajunși azi soldați nemiloși ai Impărăției Roșii. Ceruse soldaților să-l hrănească pe pitic laolaltă cu copiii în zdrențe, îl numi Oxyart, nepăsător la protestele lui că are deja un nume. Nu-i spusese niciodată că fusese numele unui nobil de prin partea locului, care își căsătorise fiica cu marele Alexandru. Îl obligă să-l însoțească o vreme pretutindeni, uluit că nicio clipă nu vede vreo urmă de recunoștință pe chipul său. Era convins că piticul ar fi fost capabil să-i strecoare mătrăgună în mâncăruri cu cea mai mare seninătate. Avea cea mai spurcată gură dintre toate ființele pe care le întâlnise, știa înjurături în câteva limbi, pe care le spunea pe nerăsuflate, cu patimă, și părea neîntrecut în cântece fără perdea, cu care își distra și își adormea tovarășii de drum sau de petrecere, înainte să-i buzunărească de bunuri mărunte ce dispăreau în nădragii lui cu buzunare până la călcâie. Îl prezentase împăratului care îl folosea ca bufon, dar și ca mesager al veștilor rele și acum piticul îl uitase și îi era recunoscător până la moarte doar împăratului. Piticul mai avea un dar de temut: era un cunoscător neîntrecut al tuturor otrăvurilor de pe lume, ba și inventator al altora noi și capabil să se deghizeze în orice, chiar și într-o frumoasă pitică.
Îl urmă pe pitic în fața Împăratului Roșu, care părea încântat de ceva și care, de cum îl văzu, își continuă reproșurile pentru pierderea luptelor de la gurile Dunării, de parcă ar fi întrerupt discuția cu câteva clipe mai devreme. Spânul își ținu cumpătul.
– Pedepsește-mă, Măria Ta! spuse el repede. Ia-mi onorurile, fă-mă simplu soldat, trimite-mă să liniștesc hoardele pustiei, cere-mi să aduc comorile de preț din Cipangu, osândește-mă cum vrei!
– Asta ar trebui să fac!
Spânul înțelese că împăratul nu-l va demite niciodată și că începe să câștige teren.
– Osândește-mă cum vrei, numai crede că slujitorul tău a fost cât pe ce să-și dea viața pentru sporirea împărăției!
– Când îți refaci armata?
– Dă-mi două luni, Măria Ta, nici atâta! Va fi o oaste și mai de ispravă. Dar am un plan și mai bun.
Împăratul Roșu ciuli urechea, vorbele slujitorului său deveneau interesante. De fiecare dată când Spânul îi vorbise de vreun plan, urmaseră cuceriri noi, cu minunate prăzi adunate în cămările palatului.
– Spune!
– După ce refac armata, lasă-mă să plec de unul singur în împărația de la Miază-Zi. Voi încerca să ajung la curte, să intru pe sub pielea vreunui vizir, să-l ucid pe Împăratul Verde și pe urmă să deschid porțile armatelor noastre care vor aștepta semnalul. Nu știu cum am să fac, dar acesta este gândul.
– Cam îndrăzneț gând, spuse Împăratul Roșu. Crezi că dușmanul meu de moarte nu se așteaptă să trimit vreun spion isteț să-i ia viața?
– Tocmai, se așteaptă și, cum știe că și noi știm asta, nu va crede că vom avea atâta cutezanță. Lasă-mă să încerc, Măria Ta, dacă pierd, mă vor ucide și nu vor ști că ițele duc la tine, dacă reușesc, imperiul Măriei Tale va spori și va fi imens, dar lasă-mi mie partea de miazăzi s-o conduc, dacă nu vei fi mulțumit, mă dai jos. Mai rău, mă arunci în temniță.
– Și o să mi-o ceri și pe Semiramis?
– N-o să cutez să mă gândesc prea mult la atâta fericire, dar așa ar fi firesc, Măria Ta, ca întregul imperiu să fie într-o singură mână, care să fie și sânge din sângele tău, atunci când Măria Ta nu va mai fi, dea Domnul ca momentul acela să se întâmple mult după ce nu voi mai fi nici eu pe această lume…
– Știi să vorbești, spuse Împăratul Roșu gânditor. Îmi place ce spui, dar nu te pot lăsa singur. O să te însoțească piticul meu, așa o să faceți o pereche mai credibilă.
Spânul se gândi o clipă să protesteze. Dar nu voia să-l supere pe împărat, nici să și-l facă dușman pe piticul care, până la urmă, poate i-ar fi fost folositor.
Fragment din romanul Relatare despre Harap Alb de Stelian Țurlea, în curs de apariție la Editura Cartea românească
Fotografia autorului de Dinu Lazăr