Printr-a unșpea, profa de Română, Paula Litman (recent a împlinit 88 de ani, plină de energie și de idei, mintea brici, sărut-mâna, doamnă!), discutând despre nu mai știu ce personaj care-l descoperă târziu pe Dumnezeu, ne-a întrebat: „Când începe să creadă în Dumnezeu un om care e de mult matur și până atunci n-a crezut?”, la care Cristian Nicolae a răspuns fără să ezite: „După primul infarct!”, răspuns de care profesoara a fost, pe bună dreptate, încântată.
Se poate însă și fără infarct și mult mai devreme. Pe la zece ani, cel mai bun prieten al meu, Nero (nu-l cheamă așa, așa i-am zis într-a noua, când hotărâserăm să dăm foc împreună liceului – e vorba despre Spiru, doamna Litman era la Viteazu, unde m-a mutat tata în anul următor, fără măcar să mă anunțe – și el – Nero, nu tata! – a umblat vreo spătămână cu cordeluța Pușei pusă orizontal pe cap, cum purtau alde Guilleromo Villas ca să nu le vină părul în ochi în timpul jocului, dar bănuiesc că nu vă interesează absolut nimic din paranteza asta și nici n-ați înțeles mare lucru din ea), Nero, zic, pe vremea aia doar Mihnea, stătea într-o frumoasă zi de vacanță în fața unui cinematograf din Brăila – poate singurul, vorba reclamei la „Tinerama”, mai țineți minte? – și ar fi vrut foarte tare să intre la film, dar n-avea bani și s-a gândit „Ce-ar fi să se oprească un om și să-mi dea doi lei să intru la film?” și atunci s-a oprit un om și i-a dat doi lei să intre la film. „În secunda aia am început să cred în Dumnezeu”, mi-a zis Nero, simplu și serios, câțiva ani mai târziu, într-o pauză a acțiunii de incendiere a liceului.
Să recapitulăm. Credem în Dumnezeu când ne speriem foarte tare, când ne dă și când vrem să ne dea.
La prima vedere, e nașpa. Ne cam punem într-o postură penibilă. La o analiză mai atentă, însă, mai ales dacă apuci să stai de vorbă cu un duhovnic sau un teolog sau măcar cineva care s-a interesat mai mult decât tine de subiectul ăsta, nu-i chiar așa jenant. Dumnezeu există ca să ne ajute. Nu e nicio rușine să-i ceri sprijinul. După cum nu e nicio rușine să-ți fie frică de moarte, boală, suferință fizică ori psihică.
Mă rog, un pic de rușine ar trebui să simțim atunci când ne rugăm, ni se-mplinește și uităm să zicem „Mulțumesc!” Nu numai față de Dumnezeu, de altfel.
Pe de altă parte, când și cum ajunge omul să creadă în știință? Nu așa, la modul general, că e bună și frumoasă, ci să creadă atât de tare încât să-i încredințeze viața și speranțele lui. Același Nero mi-a explicat cu mult timp în urmă poziția lui față de avioane: „M-am întrebat de multe ori: Cum pot să se ridice în aer zeci de tone de metal? Răspunsul e clar: Nu pot”. Drept care nu merge cu avionul. După cum nu pune mâna pe calculator, zice că-l curentează. În schimb, n-a ezitat să plece cu Oltcit-ul în Germania, de-a stat trei zile și două nopți într-o parcare din Ungaria, că nici știința nu bate cu bățul!
Dacă pentru relația cu Dumnezeu contează ceea ce simți, cea cu știința depinde de ceea ce știi. Nici mie nu-mi place să zbor, dar când sunt silit s-o fac contează foarte mult faptul că urmăresc atent toate documentarele și filmele artistice cu catastrofe aeriene. Paradoxal? Nu. Pentru că de-acolo aflu cât de multe îmbunătățiri de securitate s-au făcut în urma rarelor accidente!
Și totuși… Degeaba spun statisticile că mor mult mai mulți oameni pe șosele. Importantă e cealaltă numărătoare: câți SUPRAVIEȚUIESC accidentelor! Ca și faptul că din mașină, dacă ți se pare orice, te poți da jos oricând…