Daniela Șontică este un instrumentist care își desăvârșește arta prin exerciții de stil constante. Ca în cazul oricărui virtuoso, e important să îi urmărești nuanțele din frazare în Iubita cu nume de profet, Editura Tracus Arte, 2014. Scopul ei este nu atât să inoveze, cât să își exprime sensibilitatea și imaginația – ambele romantice și religioase – în forme poetice cât mai rafinate. Poeta iubește poeticitatea, dar cum viețuiește într-un mediu populat cu poeți contemporani, ea nu cade în desuetudine stilistică. Redactor-șef la ziarul Lumina, ea diriguie și Suplimentul cultural al ziarului cu pricina. Reușita de a înnobila publicația Patriarhiei cu un astfel de Supliment îi aparține în întregime.
Mai întâi, poeta compune povești, dar mai mult în sensul feericului, decât în cel al epicului: „Această iubire mă trece dincolo de Sahara/pe spatele unui crocodil secret și blând,/mă duce în țara/visată de fetița celor trei zâne cu dantele și coifuri,/întinde poduri, sârme și autostrăzi/[…]/De pe strada mea îngustă/această iubire se vede foarte mare” (Poveste de pe strada mea). Legăturile cu urâtul, dereglările și încețoșările schizoide ale artei contemporane sunt puține, dar asta nu înseamnă că sufletul romantic al poetei pulsează poetic doar de prin livezi. Nu sămănătorism este aici, ci romantism profund și deschis către actual: „în ultima vreme coplărimea din Lunca Dunării/pleca la scăldat cu sentimentul/că scrisorile noastre/erau bune de făcut pluta,/unii chiar le credeau gumă de mestecat sau bilete de intrare la film” (Trupa mea de artificii). Simțul generării de limbă nouă se împletește excelent cu tandrețea rememorărilor biografice.
Thriller feeric
Feminintatea onirică este coloana vertebrală a volumului: „Mărite rege-grădinar,/visul tău se tâlcuiește așa:/femeia cu ochii albaștri este sfânta care îți crește copiii,/florile de câmp sunt fecioarele zvăpăiate/ale minții tale,/iar pletele vălurite sunt lacrimile vărsate de femeia neștiută,/care nu înțelege ploaia niciodată”. Uneori delicatețea în această direcție egalează paginile de tinerețe ale Hortensiei Papadat-Bengescu. Suavitatea și gentilețea sunt văluri peste durități și imagini absurde. Efectul este unul de feerie cu fundal muzical de thriller: „în miezul zilei își scoate păianjenii din ochiul drept,/îi așază în tabachera de aramă,/îi va dărui vecinei, are o fetiță dulce care merită un cadou,/întinde o cută a obrazului ca pe cearșaful ei din casa/cu mulți copii/bărbatul i-a plecat de mult,/de asta are ea părul oțelit,/îl mângâie cu un capac de bere” (Femeia cu palma oglindă).
Cu cât se pășește mai adânc în lectură, cu atât se străvede durerea nostalgică elegant fardată. Șontică și-a asimilat lecția din Decăderea minciunii, eseul lui Oscar Wilde: arta nu trebuie să fie sinceră; autenticitatea ei decurge din refracție, sugestie și simbol. Poetizările stoice alternează cu paradisurile sustenabile: „Apoi câteva zile de miere sălbatică,/ochii ne-ar rămâne fără contur/în după-amiezile neștiute de contabili,/am hoinări prin mahalale,/am arunca bani vechi în curțile/cu bătrânei fericiți bând ceaiuri între ierburi dulcege” (Iar oamenii). Uneori aceste paradisuri chiar repercutează frumuseți ce nu se află la îndemâna oricui, paradisuri nedemocratice: „Noi, care lăsăm dâre pe fiecare orizont,/i-am ierta,/am coborî din lume/și am vâsli la nesfârșit/în cutia de argint moale, de forma presupusei inimi” (Argint moale).
Artistă de excepție este Daniela Șontică atunci când îi reușesc metaforele. Toată înstrunarea ei tinde către metaforă, sărind, din fericire, peste celelalte figuri de stil. Ca o sirenă delfică, ea își toarce cântecul și când nu te aștepți intonează o arie care te face să dai drumul la catarg si să te arunci în valuri: „Rămâi o vreme,/din privirea ta enormă/să-mi croiesc rochii” (Revedere).
