Fac din start o precizare impusă de articolul precedent: trebuie adăugat neapărat că, de un an de zile, există totuși în cadrul Universității București un masterat interdisciplinar intitulat “Studii Religioase – Texte și Tradiții”, întru totul onorabil, despre care voi mai scrie, poate, cu alt prilej. Cei interesați pot găsi amănunte aici: http://www.unibuc.ro/ro/master_sstt_ro .
Nu puțini au fost cei care au sugerat înlocuirea cursurilor de religie din liceu cu cele de (introducere în) istoria religiilor. Din păcate, majoritatea celor care pledează pentru această schimbare se situează pe versantul care critică Biserica Ortodoxă Română pentru demersurile sale din ce în ce mai viguroase în spațiul public, unele, ce e drept, prost inspirate sau gestionate mediatic deficitar. Fără a mai relua subiecte despre s-a scris deja prea mult, aș vrea să amintesc aici o afirmație pusă pe seama doamnei Zoe Dumitrescu Bușulenga, pe care am auzit-o de la un apropiat al acesteia, la rândul său cercetător la Institutul de Teorie și Istorie Literară “George Călinescu”. Discuția se petrecea cu cel puțin 5-6 ani înainte de 1989. Se zice că doamna Bușulenga își întreba studenții (așadar, în plin comunism) dacă au citit Biblia. Iar cum aceștia răspundeau, majoritatea, negativ, aveau parte de o amplă pledoarie în care li se spunea că este absurd să nu iei cunoștință – măcar literar – de o carte căreia întreaga cultură europeană și universală îi datorează enorm. Fără cunoașterea Bibliei, nu vei putea înțelege bună parte din creația Occidentului, preciza, pe bună dreptate, Zoe Dumitrescu Bușulenga. Desigur, aceasta spunea atât cât i se putea permite și o făcea abia într-o epocă în care erau depășite ororile staliniste împotriva religiei. Faptul că ilustrul cercetător a devenit după 1989 chiar călugăriță creștin ortodoxă (cu numele Maica Benedicta), după îndelungi “stagii” anuale la Mănăstirea Văratec – așază cele de mai sus într-o altfel de lumină. Nu-ți poți cunoaște țara în care trăiești fără cunoașterea religiei oamenilor care o locuiesc și care au locuit-o.Ceea ce vreau să spun cu alte cuvinte este că ar fi de-a dreptul ridicol, măcar din punct de vedere cultural, să renunțăm la studiul profesionist al religiei creștine în școli. Atâta vreme cât acesta se desfășoară cu acceptul părinților, iar fiecare confesiune și religie în parte își poate promova valorile, argumentele celor care ar dori eliminarea religiei din școli sunt foarte fragile. Cei 45 de ani de ateism adus și impus cu anasâna de bolșevici sunt suficienți, sper, pentru a nu mai dori reiterarea acelor ani nici măcar în versiunea soft impusă de moda laicității de inspirație franceză. Mai mult, abia în anii de liceu copilul devenit, treptat, adolescent, se “coace” pentru a înțelege cât de cât și viața spirituală, astfel încât cel puțin în clasele a IX-a și a X-a, consider, personal, foarte necesar studiul propriei religii.
Faptul că un procent dintre cei care predau astăzi religie ortodoxă sunt oameni fără vocație, că manualele și metodele pedagogice sunt cu mult în urma vremurilor în care trăim, sunt realități nu mai puțin adevărate. După căderea comunismului predarea religiei în școli a trebui reinventată, iar cei care au făcut-o cândva (înainte de comuniști), erau demult depășiți de lumea în care trăim. Hiatusul impus de regimul comunist s-a simțit acut și se simte încă și astăzi.
…Pe de altă parte, lumea contemporană, aflată din ce în ce mai aproape de “satul global”, impune o cât mai clară cunoaștere a celuilalt. De unde și necesitatea, din punctul meu de vedere, a studiului istoriei religiilor în mediul preuniversitar și anume în clasele a XI-a și a XII-a de liceu. Cel puțin deocamdată sunt slabe șanse ca aceste cursuri să se regăsească în curricula universitare. Indiferent de drumul pe care tânărul adolescent îl va lua în viață, câteva cunoștințe, un BASIC legat de religiile lumii mi se pare sine qua non. Se poate demonstra ușor că nu există meserie în care să nu fim îmbogățiți de cunoașterea credinței sau a religiei celuilalt, indiferent de credința proprie, indiferent de meridian, în afara oricărei discriminări: de la armată și servicii secrete până la comerț și politică, de la PR și publicitate, până la media, cultură, sănătate și sport. Un om care, indiferent de meseria pe care o va avea va călători fie real, fie măcar în spațiul virtual, va privi zilnic la știri, va ieși pur și simplu pe stradă – se va intersecta cu credința sau religia altuia și va fi avantajat dacă va cunoaște câțiva vectori esențiali ai acesteia. Așadar răspunsul nostru la întrebarea din titlu este și religie, și istoria religiilor.
De unde și constatarea imediată: cei care predau (rarisim) cursuri de introducere în istoria religiilor în mediul preuniversitar sunt în cel mai bun caz profesori de filosofie și, de cele mai multe ori, teologi – ceea ce atrage o serie de consecințe arătate, parțial, aici săptămâna trecută: pregătire pe sponci, neprofesionalism, o sumedenie de parti pris-uri generate de propria religie etc. Iar în cadrul științei “științei religiilor”, avem o țară care a fost binecuvântată cu oameni precum Mircea Eliade (foto 1), Ioan Petru Culianu (foto 2), Moshe Idel (foto 3), Sergiu Al.-George – cum procedăm?…