“Cea mai veche religie politică a unui popor civilizat a fost venerarea de către egipteni a Soarelui”, afirmă Eric Voegelin. Acesta consideră că întreaga arhitectură a cultului Soarelui este o bună oglindă a problemei religiilor politice de sorginte mediteraneană.
“Religiile politice”, binecunoscutul bestseller scris de filosoful Eric Voegelin, a apărut în limba română în traducerea lui Bogdan Ivașcu la Editura Humanitas (2010). Salutar, volumul este tipărit în colecția Zeitgeist coordonată de Vladimir Tismăneanu, cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Același Bogdan Ivașcu este autorul unui amplu studiu introductiv. Acesta arată că pentru Voegelin “pretenția separării stricte a celor două domenii – religie și politică – nu se susține”…
Filosof format la Viena într-o splendidă atmosferă de emulație intelectuală interbelică, Eric Voegelin este obligat să plece în Statele Unite în 1938 tocmai ca o consecință a scrierii acestei cărți. Era epoca de ascensiune a regimurilor totalitare pe care Voegelin le demască fără rest. Ca o compensare, după război a fost invitat chiar în Germania unde a predat științe politice la Universitatea Ludwig-Maximilian din München. Preocupat de religiile politice întreaga viață și de fenomenologia violenței politice, Eric Voegelin (1901-1985) a publicat mai multe volume pe aceste teme, între care o impresionantă serie intitulată “Order and History” între anii 1957 și 1987.
“Când se vorbește despre religie ne gândim la instituția Bisericii, iar dacă se vorbește despre politică ne gândim la Stat. Aceste două organizații se confruntă una cu alta ca entități distincte, clar definite, iar rațiunea intimă de care sunt impregnate cele două realități instituționale nu este una și aceeași. Statul și spiritul secular și-au cucerit sferele puterii în bătălia crâncenă împotriva Sfântului Imperiu al Evului Mediu, iar în cursul acestei încleștări s-au dezvoltat simboluri lingvistice care nu reflectă însă realitatea în sine, ci caută să captureze și să apere pozițiile adverse ale confruntării”, subiniază autorul încă din start. El precizează că suntem obligați să gândim cu elasticitate ariile conceptelor: “Pentru o înțelegere adecvată a religiilor politice, conceptul de «religios» trebuie extins pentru a include nu doar religiile mântuirii, dar și toate celelalte fenomene care însoțesc dezvoltarea statelor, fenomene pe care le credem a fi de natură religioasă. Mai mult, trebuie să ne întrebăm dacă într-adevăr conceptul de stat este limitat la relații organizatorice definite de o dimensiune strict secular-umană, fără nici o conexiune în sfera religiosului” (p. 77-78).
Consecința afirmațiilor de mai sus este construită pas cu pas: o nouă știință a politicii. În viziunea lui Voegelin, dincolo de aparențe, de imediat, vectorii politicului sporesc, se rafinează. Astfel, apare aproape inevitabil o nouă critică a spiritului civilizației occidentale. Autorul pornește de astă dată de la gnosticism. Cu alte cuvinte, notează Bogdan Ivașcu, “hermeneutica voegeliană a istoriei prezintă civilizația occidentală ca scena bătăliei între două sisteme autointerpretative: filosofia clasic-creștină și filosofia Gnozei în ipostazele ei diverse” (p. 47). Ei bine, această bătălie, purtată timp de secole, ar fi generat consecințe vizibile până în zilele noastre…
De unde și o întreagă desfășurare de forțe pe care autorul o demască fără rest în tot atâtea capitole: ecclesia, spiritual și temporal, apocalipsa, leviatanul, comunitatea intramundană ș.a.m.d.. Nici o diferență între mișcările milenariste, între cei care așteaptă apocalipsa furnizată de diversele credințe și religii, între, mai nou, adepții new-age ai schimbărilor profețite cu privire la anul 2012, și frica imensă de prăbușire, de răsturnare a sistemului comunist. De unde și zugrăvirea iadului capitalist în culori dintre cele mai sumbre – fapt care, iată, continuă și astăzi în momente de criză…
Ne amintim la rândul nostru de monstruoasele ceremonii ceușiste de pe stadioane, de faptul că treptat, pe măsură ce dictatura se întărea, dispăreau din spațiul public “icoanele” celorlalți conducători comuniști pentru a lăsa loc numai celor două tablouri aflate obligatoriu în orice instituție: chipul Elenei și chipul lui Nicolae Ceaușescu…
În altă ordine de idei cine își imaginează că mascarada intitulată “Cântarea României”, continuată cu “Antena vă aparține” și cu “Cenaclul Flacăra”, ultimile două conduse de același măscărici-pontif, Adrian Păunescu, nu ar fi fost în sine de asemenea veritabile ceremonii cvasi-religioase este naiv. Toate acestea erau o imitație a ceremoniilor desfășurate cândva (tot pe stadioane!) pentru venerarea lui Hitler, sau, mai aproape de noi, în dictaturile comuniste asiatice de care Ceaușescu era atât de încântat. Faptul că unii dintre noi au amintiri personale duioase – participau, este adevărat, și cantautori valoroși, uneori muzica & poezia erau de bună calitate etc. – nu sunt decât anecdote care confirmă cu prisosință afimațiile anterioare. Sistemul găsise multiple formule parșive de a se insinua în subconștientul participanților astfel încât înșelăciunea să funcționeze la limita perfecțiunii. Scopul a fost același, indiferent de bomboanele (pseudo)culturale furnizate: întărirea sistemului (religios) totalitar comunist !
Să mai notăm o recomandare semnată de Vladimir Tismăneanu, eminent profesor de științe politice la Universitatea din Maryland (SUA) el însuși autorul unei cărți despre același subiect (“Despre comunism. Destinul unei religii politice”, Ed. Humanitas, 2011), asupra căreia vom reveni: “Originală, profundă, menită să dăinuie, opera lui Eric Voegelin stă mărturie pentru efortul de a afla resursele ultime ale diverselor forme de misticism politic. Alături de Raymond Aron a demistificat religiile politice moderne, calificându-le drept încercări de a imanentiza eshatonul, deci de a șterge distincția dintre ceea ce ține de regatul imanent și ceea ce definește imperiul transcendent. Oricine va vrea să înțeleagă gramatica ezoterică a comunismului și pe cea a fascismului și substratul lor gnostic trebuie să citească lucrările lui Voegelin”…
Un ultim pasaj care, în ordinea spirituală reală – și a păcii aduse de Hristos: “Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze” (Ioan 14, 27) – trimite la potențialul eminamente negativ al acestor dictaturi, iată doar trei versuri dintr-o odă închinată cândva lui Hitler, dar care are corespondențe în toate dictaturile comuniste (p.148):
“Nu-mi da voie să mă așez.
Nu-mi da voie să-mi am împlinirea și să cer pacea.
Aruncă-mă în orice disperare și neliniște a inimii”…