A fost odată ca niciodată… un altfel de București. Orașul acela, pe care ni-l amintim ca prin vis, neamputat în ființa lui istorică, trăia prin cartiere pline de energie și verdeață, majoritatea construite în timpul marelui avânt economic dinaintea primei conflagrații mondiale, prin piețe și teatre (precum cel de „Operetă” – de fapt un teatru construit pe banii unor mari actori, printre care Lucia Sturdza Bulandra) din care așa de multe au dispărut în negura timpului. Dar istoria acelei capitale a României însemna nu numai construcțiile sale, de a căror valoare încă mai ne putem da seama sau fapte de istorie internațională, grandilocventă, ci și concertele sale, spectacolele de teatru sau de revistă care susțineau bucuria de-a trăi a unor întregi generații. Undeva, în spatele mișcării browniene a nimicurilor politice prezente care sufocă valorile societății, există spiritul unei Românii vii, pe care avem datoria să nu o lăsăm să plece.
Între acei bucureșteni de generații care erau una cu spiritul plin de vitalitate, umor și voioșie de neabătut al acestui gen unic de orășeni – așa cum există, încă, parizieni, new-yorkezi sau londonezi (mărturisesc că primul care mi-a atras atenția, indirect, asupra existenței acestui gen specific, a fost Alexandru Paleologu, chiar într-un interviu pe care l-am publicat în paginile acestui ziar ) – se număra compozitorul Henry Mălineanu care exprima prin muzica sa, excepțional, ethosul publicului bucureștean. Neabătut în spirit nici de prigoana extremei drepte, când a continuat să compună minunat, șlagăre precum „Astă-seară mă fac praf” (al cărui autor a trebuit să apară, atât la text cât și la muzică, Tudor Mușatescu!), nici de ascensiunea imbecilizantă a comunismului, când muzica sa deschidea în continuare, larg, porțile visului, ale lumii și depărtărilor dezgrănițuite, Henry Mălineanu a fost un artist cunoscut și iubit. De multe ori auzeai câte-un bucureștean încurajându-se la câte-un efort cu fraza „Hop și-așa…de Mălineanu!”, sunt octogenari care-i știu cântecele interbelice (e de-ajuns să audă începutul și continuă melodia care le-a înveselit inima), sunt tineri care-i fredonează melodia „Cum am ajuns să te iubesc” cântată de Ștefan Bănică Jr., dar nu știu cine e compozitorul… Acel București minunat, cosmopolit, acel Mic Paris, nu e decât arareori evocat în spectacole și încă prin producții care amintesc mai degrabă marginile orașului de altădată; în schimb, s-au găsit resurse și bani ca să se facă un spectacol strident după un film excepțional – „Chicago” – cu care, cine știe, ce empatii ne-am putea regăsi…
La 18 mai, orele 18,30, Fundația Henry Mălineanu, www.henrymalineanu.ro, creație a fiilor artistului, extrem de prezentă în zeci de evenimente culturale de mare ținută – printre care Festivalul Filmului Evreiesc, Gala Mihail Jora – va avea lansarea oficială în Aula Palatului Cantacuzino, la sediul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, ocazie cu care Dimitri Malignan, unul din nepoții compozitorului, va susține un recital extraordinar de pian, ca proaspăt absolvent al École Normale de Musique „Alfred Cortot” din Paris.