Conventia Europeana pentru Prevenirea Torturii si a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante (Strasbourg, 1987) a fost ratificata de Romania in 1994. Exista insa si alte tratate impotriva torturii.
Pe scurt, comunitatea internationala socoteste ca aceasta practica este inadmisibila, indiferent de motivatiile sale circumstantiale (cum ar fi aceea ca suplicierea unui terorist poate produce informatii care salveaza vieti omenesti). In pofida blindajului juridic, distanta dintre litera legilor si realitatea terenului ramane considerabila.
Harta mondiala a torturii e presarata cu steguletele rosii, plasate de Amnesty International si alte ONG-uri axate pe respectarea drepturilor umane. Daca mass-media s-ar dedica fiecarui caz, n-am vedea pe ecrane si in presa decat cazuri de tortura: se tortureaza in dictaturi, in teocratii, in regimurile militare, in lumea a treia, in tari candidate la UE si, mai nou, in armata americana din Irak.
Maretia simbolica a conflictului din Golf a determinat supramediatizarea dezvaluirilor fotografice la care ma refer. SUA poseda, si aici, o intaietate care, prin repercusiunile sale interne, genereaza cosmarul actualei administratii de la Washington. Gratie efectului de lupa, torturarea prizonierilor de la Abu Ghraib a reaprins dezbaterea cu privire la legitimitatea ocuparii Irakului, la motivatia hegemoniei americane si respectiv la pretentia democratiilor occidentale de a “civiliza” restul lumii. Din cauza acestei furori ideologice, nimeni nu mai vede ca insasi difuzarea infamiilor din inchisorile irakiene reprezinta o proba de… libertate a presei!
Ca in fiecare caz de scandal politic major, au aparut intrebari menite sa departajeze responsabilitatile: Rumsfeld stia, sau nu? Daca da, de ce nu demisioneaza? Daca nu, ce fel de disciplina mai respecta Coalitia? Toate aceste chestiuni risca sa camufleze fondul problemei. Care tine de o alta intrebare, si anume in ce masura democratiile contemporane mai dispun de suficient prestigiu moral pentru a-si intemeia pretentiile civilizatoare?
Populatiile fostei lumi a treia vadesc (in genere) o atitudine infantila, intrucat sunt slab educate, paupere si naiv-retrograde. Pentru ele, democratia este un mit savuros, o tinta care faceea – sau ar fi trebuit sa faca – obiectul singurei credinte “religioase” cu adevarat ecumenice. Gandul ca “eu” (Abdulah, Juanito sau Kim) reprezint “poporul” e in principiu irezistibil, chiar daca aplicarea lui tine de mesianizarea unei abstractii colective. Miliarde de indivizi – captivi in trena atator traditii degradate prin politizare – privesc spre Occidentul-cel-prosper nu doar cu ravna inavutirii, ci si cu aceea a frustratului & exclusului ce va primi, candva, un rol social compensator. Ascultati, oamenii acestia ar recunoaste ca, dincolo de scumpul lor islam, buddhism sau animism, de nationalismul sumar si de resentimentul anticapitalist, isi doresc arzator democratia.
Daca Occidentul euro-american mai comite alte asemenea greseli (spalarea in public a rufelor murdare), daca pilonii securitatii atlantice se mai clatina mult sub socuri politice meschine, atunci visul democratic al statelor in “curs de dezvoltare” isi va schimba continutul si orizontul.
Desigur ca pericolele de aceasta natura au o dinamica imperceptibila. Nimeni nu poate cuantifica sau masura statistic fluctuatiile mentale ale imaginarului democratic in Sudul global. Insa natura lor impalpabila nu le face mai putin ingrozitoare. Daca erodarea ideii democratice in intelectul saracimii planetare va continua fara oprelisti, atunci ipocrita noastra compasiune fata de “pagubele colaterale” nu va mai putea stopa iminentul conflict al civilizatiilor. Vedeti ce s-a intamplat in Serbia. Milosevici trebuia scos, fara discutie. Dar bombele NATO asupra Belgradului au inhibat dorinta profunda a Serbiei-Muntenegru de integrare in blocul occidental. Acelasi fenomen se petrece in Irak, in Iran, sau in restul statelor care bat la portile inca atractivului paradis democratic.
Ambitia misionara a Occidentului necesita reparatii capitale.