De vreo cinci ani, la Cafeneaua
Muzeului Literaturii Române, weekendurile au fost acaparate de
manifestări literare. Sigur, se citește preponderent poezie, dar am
asistat și la lecturi de proză care au capacitat publicul. Vinerile
literare de la Cafenea au un farmec aparte. Este meritul
amfitrionului, Traian T. Coșovei, care are «organ» la poezie,
aducând aici poeți, poeți adevărați, din generații și formule
diferite, și care creează o atmosferă amicală, destinsă și distinsă
in același timp.
Totodata, observ cum și
scriitorii noștri se profesionalizează in astfel de lecturi publice
– iși selectează texte care au impact atunci când sunt rostite, au
invățat arta de a plăcea publicului, de a fi lejeri și ceremonioși
in doze farmaceutice, știu să impună ingredientele care să farmece,
alungând de tot plictisul. La ultimele două seri de poezie, sala a
fost arhiplină. Au venit special pentru recitalurile poetice ori au
fost prinși pe loc de inceputul acestora. Si unii și alții au fost
acaparati, seduși de poezie și au instalat o liniște caldă,
curioasă și aprobatoare.
Ioan Es. Pop și-a lansat aici,
la Cafenea, ediția a doua, după 15 ani, a volumului său «Ieudul
fără ieșire», volum ce țâșnea in 1994 cu forța unui sprinter care
lasă plutonul după primii metri in urmă. Despre poet și volum s-au
spus/scris lucrurile esențiale. Poate insistența de a-l așeza
intr-o generație și de a vorbi de tânărul poet (chiar și la debut!)
mi se par a fi nepotrivite, limitative in cazul său. «Ieudul fără
ieșire» nu are atributele unui volum de poezii in care să decelezi
vârsta ori aparteneța mai mult sau mai puțin obedientă la o mișcare
poetică a autorului. Impresia puternică pe care ți-o lasă poezia
lui Ioan Es. Pop provine tocmai din nedatabilitatea ei, ca și din
lipsa oricăror semne ale acțiunii, ale efortului de a scrie. O voce
rostește, povestește ceea ce pare că a intrerupt de rostit, de
povestit intr-un alt timp, rememorează secvențe din viața de
odinioară aparent fără nici o intenționalitate de a face poezie. O
viață atroce, sufocantă, dezumanizantă capătă valențele condiției
umane aproape insesizabil in curgerea textului. Ea se sublimează,
transcende realul și ne așază in meta-fizică, intr-o i-realitate
care este a zilei de ieri și a celei de mâine, a năpăstuiților din
căminul de nefamiliști de pe strada Oltețului 15, dar și a oricăror
năpăstuiți ai acestei lumi. Totul se petrece insă firesc, natural,
ca și cum ar fi de la sine ințeles – și de exprimat – că intr-o
astfel de lume “viața se bea și moartea se uită”. In lectura lui
Ioan Es. Pop, această naturalețe este și mai evidentă. Chiar dacă
urmărește textul, senzația este de spunere, nu de citire sau
recitare, ceea ce urmează să auzi este exact ceea ce intuiai că va
veni, ceea ce era intuit când citeai singur este acum pe față
exprimat: se revarsă din glas o blândețe hristică față de
dezmoșteniții vieții. După 15 ani, “Ieudul fără ieșire” este la fel
de proaspăt, de nou ca la moemntul debutului. Și va fi la fel și
după 15, și dupa alți 15, și dupa alți-alți 15 ani.
Lectura lui Ioan Es. Pop părea
că a ridicat stacheta serilor literare la un nivel greu de atins
atât ca audiență, cât și ca impact poetic. E loc sub soare pentru
poezia de valoare, de mare valoare! Diversitatea este necesară, dar
ea nu dezbină, ci unește.
Lucian Vasilescu a venit cu
volumul “aproape.atât de departe” și cu versiunea sa in limba
engleză “close. so far away”. A venit nu numai cu un alt mod de a
face, de a gândi, de a exprima poezia, ci și cu alt fel de a spune
poezia. Prezența actului de a scrie, prezența celui ce scrie devin
elemente ale realului in poezia lui Lucian Vasilescu: “am scris cer
și cer s-a făcut, altădat-am scris soare și s-a făcut/ lumină. am
mai scris verde și s-au făcut copaci. am scris spune-mi/ tu ai
citit și taci. am scris albastru. și-a fost mare cu valuri. am
scris/ corăbii și s-a stârnit vântul, am scris vino – m-a inghițit
pământul./ am scris despre tine, ai aflat că ești, și lumea s-a
acoperit cu povești/ de dragoste, dulci și amare, ca gustul pielii
tale atunci când ieși din/ mare. am scris cuvântul mereu și m-a
dojenit dumnezeu. am scris/ impreună și te-ai ascuns in partea
nevăzută, pe lună. am scris vreau/ dar nu pot. am scris noi și ai
plecat de tot.// ce hârtie frumoasă, ce dreptunghi alb desăvârșit,
pe unde te-am căutat/ de la inceput la sfârșit, de la cer la
pământ, zi după zi, cuvânt de/ de cuvânt.// ce lume frumoasă,
incăpătoare. ce hârtie albă sfâșietoare”.
Poezia lui Lucian Vasilescu este
una a disperării escamotate in jovialitate și histrionism.
Suferința este indecentă in public ca și in poezie. Versul,
cuvântul se comportă asemenea unei lespezi ce presează asupra
realului spre a nu-l lăsa să iasă la suprafață pentru că ar produce
mai multă durere. Așa și-a și spus versurile: mereu gâtuit de o
emoție profundă, căreia nu voia să-i dea voie să
izbucnească.
Dacă lectura lui Ioan Es. Pop a
fost insoțită de muzica lui Mircea Tiberian și de vocea
excepțională a Luizei Zan, Lucian Vasilescu a făcut tandem cu
colindele lui Ion Zubașcu. Cu colindele alea maramureșene,
autentice, cutremurătoare, amintindu-ne că vin Sărbătorile și
zăpezile și albul care ar trebui să ne purifice și, poate, să ne
facă un picuț mai buni.
CONSTANTIN
STAN (n. 28 iulie
1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a
Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru
romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO,
Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu
Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism
cultural.
Este prezent de la primul numar,
saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de
Duminica”.
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.